Viaţa Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie)

50

Sfântul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon, şi frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. El luând pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfântul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui şi umbla înaintea Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, îşi câştiga hrana casei sale din osteneala mâinilor, hrănindu-şi femeia, pe copii, pe soacră şi pe bătrânul său tată, Iona. Iar Andrei, fratele lui, trecând cu vederea deşertăciunile şi gâlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducându-se la Sfântul loan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.

Şi auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicând:Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul, a lăsat pe loan şi s-a dus în urma lui Hristos cu un alt ucenic al Botezătorului. Şi întrebând însuşi pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, au zis:învăţătorule, unde locuieşti? Şi Domnul le-a răspuns:Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dânsul ziua aceea.

Iar a doua zi, ducându-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit:Am aflat pe Mesia, Care se tălcuieşte Hristos! Apoi l-a dus pe el la Iisus, Care, căutând spre dânsul, i-a zis:Tu eşti Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tâlcuieşte Petru. Iar Sfântul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezând că El este adevăratul Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar încă nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtând grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din când în când, pentru tatăl său care îmbătrânise, până ce amândoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.

Căci după ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau Lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncând mrejele în apă, şi le-a zis:Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ce fel de pescari a vrut Domnul să-i facă pe ei, aceasta a arătat-o la vânarea peştelui, intrând în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la care poruncă, Petru a zis:Invăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar după cuvântul Tău voi arunca mreaja.

Făcând aceasta, au prins mulţime de peşte, încât se rupea şi mreaja de mulţimea peştilor. Aceasta era mai înainte închipuire a pes­cuitului celui duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvântului Domnului aveau să vâneze multe popoare la mântuire. Şi văzând Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că eu sunt om păcătos! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsesespaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de mulţimea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea:Ieşi de la mine, Doamne…, Domnul îl chema în urma Sa, zicându-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit peştii spre moarte”.

Din ceasul acela, Petru s-a tăcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Şi Domnul îl iubea pe el pentru dreapta simplitate a inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă cu venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala fri­gurilor, a tămăduit-o prin atingerea mâinii. Iar noaptea, când Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfântul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutând cu osârdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflându-L, i-a zis:Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele Lui cele dulci ca mierea; fiind el însuşi văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire.

Şi precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mântuire. Căci venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi:Cine zic oamenii că sunt? Şi i-au răspuns:Unii, loan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul Ieremia sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat:Dar voi cine spuneţi că sunt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Şi a lăudat Domnul acea adevărată mărturisire a lui zicând:Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul, ca să-i dea cheile împărăţiei cerului.

Şi având Petru dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întâmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflând mai înainte de pătimirile Domnului, îl oprea din neştiinţă, zicând:Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întâmple Ţie acestea! Şi chiar dacă aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece El pentru aceasta venise, ca prin pătimire si răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osârdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; căci, auzind acel cuvânt aspru de la Domnul:Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mâniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvânt pedepsitor şi-I urma Lui mai uluit, cu toată osârdia. Şi când mulţi dintre ucenici, neputând să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau:Aspru este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte pe el?, şi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu Dânsul, Domnul a zis celor doisprezece: „Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci Simon Petru i-a răspuns:Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

O osârdie şi o credinţă ca aceasta având Sfântul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dânsul umblarea pe apă şi nu i s-a oprit lui aceea. Şi ieşind Petru din corabie, umbla pe ape ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfântului Duh nu era încă desăvârşit în credinţa cea tare, văzând vântul cel puternic, s-a temut şi, începând a se afunda, a strigat:Doamne, mântuieşte-mă pe mine. îar Iisus, îndată întinzându-i mâna, l-a luat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, când i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfântul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu loan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicând:Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug urmând v-am spus vouă puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că a luat de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slava, atunci când a venit glas în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfânt.

Iar când Domnul S-a apropiat spre pătimirea Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat râvna lui către Domnul, nu numai cu cuvântul, zicând:Doamne, gata sunt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul, căci, scoţând sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în lepădarea de Domnul cea de trei ori, însă prin pocăinţă adevărată şi prin amară tânguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi apostolii a vedea pe Hristos Domnul după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfântul Evanghelist Luca:Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi Sfântul Pavel scrie tot aşa, zicând: S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru,apoi celor unsprezece. Şi văzând Sfântul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci pe cea mai dinainte lepădare de trei ori a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicându-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi Domnul l-a pus păstor al oilor celor cuvântătoare şi i-a dat cheile împărăţiei cerului.

Iar după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întâiul învăţător şi propovă­duitor al cuvântului lui Dumnezeu. El într-un ceas a câştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvântul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaales, căci, intrând în biserică cu Sfântul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pântecele maicii sale, stând înaintea porţii bisericii care se numea „Frumoasă”, şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Şi îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi sărind a stat în picioare şi umbla. Şi a intrat cu ei în biserică, umblând, sărind şi lăudând pe Domnul. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvântului, au crezut în Hristos ca la cinci mii de bărbaţi. Apoi pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui, Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfânt, Sfântul Petru i-a omorât cu cuvântul. în Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănogii, l-a făcut sănătos, zicându-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.

În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni şi cuvântul lui era puternic, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Şi oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfântul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dânşii. Iar când împăratul Irod şi-a pus mâinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigând cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, atunci şi pe Sfântul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu două lanţuri de fier; iar îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.

Acest mai mare apostol a deschis cel dintâi uşa credinţei pentru neamuri, botezând în Cezareea pe sutaşul Corneliu romanul, după ce i s-a arătat mai întâi vedenia mesei pogorâtă din cer, cu dobitoacele cele cu câte patru picioare, cu jivinele şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănânce, zicându-i ca să nu numească spurcate pe cele care Dumnezeu le-a curăţit. Iar acesta era semnul întoarcerii neamurilor către Hristos.

Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfântul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfânt, l-a mustrat, zicându-i:Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd că eşti în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.

Aceste şi multe alte fapte ale Sfântului Petru se află scrise pe larg în cărţile Evangheliilor şi în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici cu de amănuntul. Iar nevoinţele cele ce au fost după aceea şi ostenelile sale în propovăduirea Evangheliei lui Hristos, din care puţine se ştiu, Sfântul Simeon Metafrast le poves­teşte astfel:

Din Ierusalim, Sfântul Petru s-a dus în Cezareea lui Stratonic şi punând acolo episcop din acei presbiteri care urmau după dânsul, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punându-le episcop, a plecat în Virit şi punând şi acolo episcop, s-a dus în Vivli. De acolo s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător pe nume Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din cetatea Tripoli a Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în Antard, şi după aceea în insula ce se numea Arados. De acolo s-a dus în Valania în Pont, apoi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, adunând Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascundea Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Aflând de venirea lui Petru, Simon a fugit în cetăţile Iudeei. Iar Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind cu bună sporire pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop pentru Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pangratie pentru Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei.

De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat cu rugăciunea pe un mort; şi, învăţând pe mulţi şi botezându-i, le-a făcut biserici şi, punându-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pământul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, după aceea în Claudinopoli al Onoriadei, în Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, sârguindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, de acolo în Capadocia şi în Siria, şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecând el, a venit la dânsul spre cercetare Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni:După trei ani m-am suit în Ierusalim,ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dânsul cincisprezece zile.

În acest timp, după ce s-au aşezat legile cele bisericeşti, fericitul Pavel s-a dus la lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punând episcop pe Evod, a venit în Sinad, cetatea Frigiei. De acolo a mers în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor. însă Prohor, şi după primirea episcopiei, urma pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punând episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim. Şi i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă să se lumineze Apusul cu propovăduirea ta şi Eu voi fi cu tine”.

Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăji­toresc a întunecat minţile multora şi, înşelându-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este zeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, într-atât a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie să se minuneze cu vrăjile sale, încât i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Al lui Simon, zeul cel sfânt!” De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvântul ce ne stă înainte.

Marele Apostol Petru, spunând fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfatuindu-i pe dânşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetând bisericile, unde a găsit şi pe Sfântul Pavel. De acolo, după ce a pus episcop pe Urban în Tars, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes – despre care se zice că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon -, apoi a pus episcop la Smirna pe Apelie, care era frate cu Policarp. De aici a venit la filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar tesaloni- cenilor pe Iason şi corintenilor pe Sila, pe care l-a găsit petrecând lângă marele Pavel; apoi la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Şi venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pangratie, bărbatul cel bun cuvântător.

Acolo, învăţând şi botezând pe unul, anume Maxim, şi punându-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduind prin adunări şi prin case pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Unul Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Unul Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcător, a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfântul Botez, i-a izbă­vit de înşelăciunea idolească. Iar Simon vrăjitorul, văzând acestea, n-a voit să tacă şi să tăinuiască răutatea sa asupra lui; pentru că el socotea că este ruşine pentru el propovăduirea apostolului, căci prin ea se biruia slava lui. Deci a început la arătare să se împotrivească învăţă- turii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfântul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. Şi făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înaintea şi în urma lui şi cărora le zicea că sunt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Iar pe cei şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitorul de basme, care se schimba în felurite chipuri; căci uneori se arăta având două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelând pe cei nebuni. Iar marele apostol al Domnului, numai de se uita cândva de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.

Despre cearta Sfântului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfântul Petru, când a venit în Roma şi s-a înştiinţat că acel Simon se numea pe sine „Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de râvnă şi a mers la casa lui Simon, unde a găsit pe mulţi stând la poarta lui, care îl opreau pe el a intra înăuntru. Iar Petru a zis către dânşii: „Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic şi a pus paznic la poarta sa, care ştie gândurile omeneşti”. Aceasta spunând, au arătat apostolului un câine negru ce zăcea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toţi cei ce gândesc nedrept despre Simon”. Sfântul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis câinelui: „Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.

Şi mergând câinele, a spus cu glas omenesc lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Şi toţi văzând şi auzind pe câine vorbind omeneşte, s-au înspăimântat. Iar Simon, asemenea, pe acelaşi câine l-a trimis, zicându-i: „Să intre aici Petru”. Şi intrând Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Iar sfântul, cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe, Eghisipos grecul, istoricul bisericesc cel mai vechi, care a vieţuit aproape de apostoli, pomeneşte una singură.

Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vârstă tânără şi maica lui plângea pentru el cu tânguire. Iar cei ce o mângâiau pe ea şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormânt. Şi a zis Sfântul Petru lui Simon vrăjitorul care se mândrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, ca fiind adevărată”. Iar poporul a lăudat cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Iar poporul a strigat, zicând: „îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Şi apropiindu-se Simon de patul mortului, a început a-şi face vrăjile sale şi, prin lucrarea diavolească care îi ajuta lui, a făcut astfel că mortul şi-a mişcat capul. Şi îndată poporul a început să strige: „Tânărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, facându-le semn cu mâna, îi ruga să tacă.

Deci, poporul tăcând, el le-a zis: „De este viu tânărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, până ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu arătările sale!” Iar Simon, umblând mult împrejurul patului şi che­mând diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplându-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Iar Sfântul Petru, ca unul iscusit într-un lucru ca acela, care înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, acela stând de departe, şi-a ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicând:Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci mă rog Ţie, înviază pe acest tânăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care viezi şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin”. Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: „Tânărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizându-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla.

La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul, iar apoi a fost luminat de Sfântul Petru prin credinţă şi prin Sfântul Botez, într-o scrisoare a sa către Sfinţii Mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tânărul care a înviat, căzând la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca, pentru rugăciunile tale, să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.

Atunci tot poporul a început a striga, zicând: „Unul este Dum­nezeu, pe Care Îl propovăduieşte Petru”. Iar Simon vrăjitorul, cu nă­lucirea sa făcându-şi cap de câine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: „Domnul şi învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este lui ruşinea, ocara şi cunoştinţa neputinţei sale, că nimic nu pot vrăjile lui”.

Iar Simon, fiind liber – zice Marcel a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un câine mare legat cu lanţ de fier, zicând către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfântul Petru a venit la uşă şi dezlegând acel câine, a zis către dânsul: „Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela cu lucrarea cea diavolească pe oameni, pentru care Hristos şi-a vărsat sângele”. Deci câinele, ducându-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spu- nându-i cele poruncite de apostol. Iar eu, auzind şi văzând aceasta – zice Marcel am ieşit degrabă în întâmpinarea Sfântului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe câinele acela i-am gonit afară. Iar câinele, nevătămând pe nimeni altul, s-a repezit numai la Simon şi, apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, a poruncit câinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci câinele, nevătămân- du-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dânsul, încât nici o parte a trupului lui nu mai rămăsese acoperită.

Deci poporul, văzând aceasta, striga împotriva lui Simon, ocă- rându-l şi batjocorindu-l. Şi l-au izgonit din cetate, împreună cu acel câine. Iar Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până când a fost lăudat înrăutăţitul de cei răi înaintea lui Nero, împăratul de după Claudie. Atunci Nero căutându-l pe el, l-a iubit foarte şi l-a făcut prietenul său.

Iar în Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi că a poruncit să fie tăiat, făgăduind că a treia zi are să învieze. Şi a pus în locul său sub sabie un berbece, făcându-l pe el om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Iar Sfântul Petru, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, a vădit lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscându-se de toţi, că nu Simon are capul tăiat, ci berbecul. Iar despre biruinţa desăvârşită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputând întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.

Deci, adunând el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mânie a grăi către popor: „Romani, deoarece până acum aţi petrecut în nebunie şi lăsându-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mâinile lor şi mă voi înălţa la tatăl meu din cer, de unde voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”.

Acestea zicându-le vrăjitorul Simon, a plesnit din mâini, s-a înălţat în văzduh şi a început a zbura şi a se sui spre înălţime, înălţându-l pe el diavolii. Iar poporul, mirându-se foarte, zicea unul către altul: „Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare cu trupul prin văzduh”. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicând: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!”

Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărâmat tot trupul. Iar poporul, văzând acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. în adevăr, nu este altul afară de Acela Dumnezeu adevărat! |

Iar vrăjitorul căzând, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rânduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. Şi zăcea sfărâmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de râs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat spurcatul său suflet, dându-l în mâinile diavolilor, ca să-l ducă în iad la tatăl lor, satana. Iar Sfântul Petru, după căderea lui Simon, stând la un loc înalt şi făcând semn cu mâna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dânşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.

Deci, aflând împăratul Nero de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mânie şi răutate împărătească nu s-a săvârşit îndată asupra Sfântului Apostol, ci după câţiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast. Căci după moartea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma, ci, luminând pe mulţi prin Sfântul Botez, le-a făcut biserică şi, punându-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintâi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, în care punând episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. Acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punându-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus iarăşi în Ierusalim, având descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria.

Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecând Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan şi la Fotichin, în care punând episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecând multă vreme şi aducând multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar Petru, mulţumind lui Dumnezeu pentru aceasta, a mai zăbovit câteva zile în Britania, întărind Bisericile şi punând episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors iarăşi în Roma. Aici a pus episcop întru ajutorul ocârmuirii bisericeşti pe Clement, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela, însă plecându-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi sfinţiţi, trăgea căruţa cuvântului lui Dumnezeu. Deci mulţi bărbaţi şi femei din Roma, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rânduiala senatorilor, s-au luminat prin credinţă şi prin Sfântul Botez.

Iar împăratul Nero avea două oarecare femei prea frumoase, pe care le iubea mai mult decât pe toate celelalte ţiitoare ale sale. Acelea primind sfânta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Iar el, fiind prea fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte spurcate, s-a mâniat asupra întregii Biserici a credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la Hristos şi la viaţa cea curată a celor două femei. Şi aducându-şi aminte, pe lângă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care i-a fost prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.

Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe când Sfântul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta nicidecum, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Iar poporul credincios, plângând, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa sa cea atât de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se învifora în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, fiind înduplecat Sfântul Petru de lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar în noaptea următoare, făcând sobornicească rugăciune şi sărutând pe toţi, a plecat singur. Şi când era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinându-se Lui, I-a zis:Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul:Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc! Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Iar Petru, minunându-se, a cunoscut că Hristos, pătimind întru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul lui să pătimească în Roma. Deci s-a întors iarăşi la Biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte”.

Sfântul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Şi luându-i ostaşii pe toţi, i-au dus la locul de moarte. Apoi cruţându-l pe Clement, l-au slobozit în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Iar Sfântul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul său.

Astfel s-a sfârşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preaslăvind pe Dumnezeu, pentru că suferind multă durere din pricina piroanelor din mâini şi din picioare, şi-a dat sufletul său cel fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Iar Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, cerând trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropându-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel după aceea s-a numit şi roman. El era rudenie cu Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise, fiind ucenic al slăvitului dascăl Gamaliei. Şi avea prieten şi împreună ucenic la învăţătură pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos. Şi se deprinsese bine la legea părintească, fiind foarte râvnitor după ea, şi se lipise de farisei.

Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspândise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urâţi şi prigoniţi. Deci Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.

Iar pe când rudenia lui, Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sângele de un neam cu el care se vărsa fără de vină, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luând putere de la arhierei şi de la bătrâni, făcea mult rău Bisericii, intrând în casele credincioşilor, de unde târa pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Şi nu. era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflând cu izgonire şi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului, vrând ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezând în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Şi aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.

Deci apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzând el la pământ, a auzit un glas, zicându-i:Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimântându-se, a zis:Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis:Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a da cu piciorul împotriva pironului. Iar el, tremurând şi înspăimântându-se, a zis:Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis:Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ţie ce ţi se cade să faci.

Asemenea s-au înspăimântat şi ostaşii care erau cu Saul, minunându-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar ini vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculându-se de la pământ şi deschizându-şi ochii săi, nu vedea pe nimeni, pentru că orbise dk ochii cei trupeşti, începând a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemâncând, nici bând nimic, ci rugându-se neîncetat. Iar în Damasc era Sfântul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuieşte în casa unui om pe nume Iuda; deci să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfântul Botez.

Atunci Anania a răspuns:Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, câte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere de la arhierei ca să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dânsul:Mergi fără de frică, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel, pentru că îi voi spune câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Iar Sfântul Anania, mergând după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mâinile peste dânsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculându-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfânt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: „Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Au n-a venit aici ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei?” Iar el mai mult se întărea şi tulbura pe evreii care petreceau în Damasc, dovedind că Acesta este Iisus Hristos.

Atunci iudeii s-au umplut de mânie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Şi străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dânşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând că iudeii vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Şi plecând el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întâi s-a dus în Arabia, precum scrie despre aceasta către Galateni:Nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-arn suit la Ierusalim, la apostolii cei mai înainte de mine, ci m-am dus în Arabia, şi m-am întors iarăşi în Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să cunosc pe Petru.

Şi venind în Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dânsul, necrezând că este ucenicul Domnului. Iar Sfântul Apostol Varnava, văzându-l pe el şi înţelegând întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar Pavel le-a spus lor cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc îndrăznea pentru numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umplut de bucurie şi slăveau pe Domnul Hristos. Iar Sfântul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Iar odată, stând în biserică şi rugându-se, a rămas uimit şi a văzut pe Domnul, zicându-i:Sârguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar când se vărsa sângele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam eu însumi acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dânsul:Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!

După vedenia aceasta, Sfântul Pavel, deşi voia să mai zăbo­vească în Ierusalim câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feţei şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba pentru Hristos, se porniseră spre mânie şi căutau să-l ucidă. Şi înţelegând fraţii aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfântul Pavel a petrecut învăţând poporul cuvântul lui Dumne­zeu, până ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia, unde, învăţând în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos şi i-a numit pe ei creştini. Iar după împlinirea anului, amândoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţi­lor Apostoli despre acelea ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia şi astfel au veselit foarte pe Biserica lui Hristos din Ierusalim. Apoi au adus şi multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proo- rocia Sfântului Agav, care era unul din cei şaptezeci de apostoli.

Şi plecând ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecând câtva timp în postiri şi rugăciuni, în slujirea dumnezeieştii Liturghii şi în bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să-i trimită pe dânşii la popoare spre propovăduire, zicând către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia:Osebiţi Mie pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dânşii. Atunci ei, postind, rugându-se şi punându-şi mâinile pe dânşii, i-au slobozit, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfânt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.

După aceea, străbătând insula până la Pafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemând la el pe Varnava şi pe Pavel, cerca să audă de la dânşii cuvântul lui Dumnezeu şi a crezut cele grăite de dânşii. Iar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, căutând să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfântul Pavel umplându-se de Duhul Sfânt şi căutând spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înşelăciunea şi de toată răutatea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mâna Domnului peste tine şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme!” Şi îndată a căzut peste dânsul ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Atunci antipatul, văzând cele ce se făcuseră, a crezut, minunându-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dânsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Şi plecând de la Pafa, Sfântul Pavel şi cei ce erau cu el au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei.

Acolo propovăduind pe Hristos, după ce mulţi au crezut, zavis- tnicii iudei au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgânătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturând praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecând multă vreme, au îndrăznit la propovădu- irea cuvântului. Şi au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mâinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfânta fecioară Tecla, făcând-o mireasă a lui Hristos. Iar iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Iar ei, aflând de aceasta, au fugit în părţile Licaoniei, în Listra şi în Derbe şi în cele din jurul lor. Şi au binevestit şi acolo, şi au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Iar poporul, văzând această minune, şi-a ridicat glasul, zicând pe licaoneşte:Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât la noi.

Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, adu­când tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Iar Varnava şi Pavel, rupându-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigând şi zicând: „Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi suntem oameni pă­timaşi ca şi voi”. Apoi au început a le vorbi despre Unul Dumnezeu Care a făcut cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rânduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti.

Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecând ei în Listra şi învăţând, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicându-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Şi au răzvrătit încă şi mai rău pe acei oameni, încât pe Sfântul Pavel, ca pe un mai mare al cuvântului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculându-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţând pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici,. întărind sufletele ucenicilor, i-au rugat să petreacă în credinţă şi le-au hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugându-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră.

După aceea, trecând Pisidia, au venit în Pamfilia. Şi vorbind cuvântul Domnului în Perga, s-au pogorât în Atalia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfânt să propovăduiască neamurilor cuvântul Domnului.

Deci, ajungând în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor câte a făcut Dumnezeu cu dânşii şi câte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. Iar după o vreme, între iudeii şi elinii care crezuseră în Antiohia s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mântui fără tăierea împrejur, iar alţii socoteau lucru greu pentru ei acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrâni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgânilor uşa credinţei.

Cu această vestire au bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ierusa­limului. Şi sfătuindu-se soborniceşte Sfinţii Apostoli şi bătrânii în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mâncările jertfite idolilor şi de desfrâu, şi ca întru nimic să nu facă strâmbătate aproapelui. Şi au trimis cei din Ierusalim în Antiohia pe Sfinţii Pavel şi Varnava, şi cu ei pe Iuda şi pe Sila. Şi ajungând ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus în Cipru, iar Pavel, luând pe Sila, s-a dus în Siria şi în Cilicia şi, străbătând cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cârteau.

De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfânt n-a voit aceasta. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat lui noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicându-i: „Vino în Macedonia şi ne ajută”. Deci Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Şi plecând din Troada, s-a dus la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, învăţând-o credinţa în Hristos şi botezând-o, a fost rugat de dânsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.

Iar Pavel, mergând odată la adunarea bisericească spre rugăciu­ne, l-a întâmpinat o fecioară care avea un duh necurat pitonicesc, care făcea multă dobândă stăpânilor săi, vrăjind. Aceea urmând lui Pavel şi ucenicilor lui, striga: „Aceşti oameni sunt slugile Dumnezeu­lui celui de sus, care ne vestesc nouă calea mântuirii”. Aceasta o făcea în multe zile; iar Pavel, supărându-se şi întorcându-se spre ea, a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Şi văzând stăpânii ei că le-a pierit nădejdea câştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi i-au dus la boieri şi la voievozi, zicând: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade nouă a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.

Iar voievozii, rupându-le lor hainele, au poruncit să-i bată pe ei cu toiege. Deci, dându-le lor multe bătăi, i-au băgat în temniţă, unde rugându-se ei la miezul nopţii, temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Iar străjerul temniţei, văzând acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa sa. Apoi le-a pus masă înaintea lor, după care apostolii iarăşi s-au dus în temniţă.

Iar a doua zi, voievozii căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi să se ducă unde vor voi. Iar Pavel a zis către dânşii: „După ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam roman şi, punându-ne în temniţă, acum în taină să ne scoată? Dar nu aşa, ci să vină ei singuri să ne scoată!” Şi întorcându-se trimişii, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Iar voievozii s-au temut, aflând că cei legaţi pe care i-au bătut sunt romani, şi ducându-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate.

Deci ieşind ei din temniţă, s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduiseră mai înainte, şi au mângâiat pe fraţii ce se adunaseră acolo; apoi sărutându-i, s-au dus în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au câştigat prin buna vestire. Iar zavistnicii iudei, adunând pe nişte oameni răi clevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsin- du-i, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, şi i-au dus la mai marii cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici cezarului, care zic că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.

Iar sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfântului Pavel, pentru că, înştiinţându-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburând popoarele şi ridicându-le împotriva lui Pavel. Deci sfântul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa sa pentru mântuirea a mai multora. Şi a fost lăsat de ei să meargă pe lângă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui.

Deci a şezut în corabie şi s-a dus la Atena. Şi văzând cetatea plină de idoli, se întărâta cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atâtor de multe suflete. Şi se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări, iar în târguri cu elinii şi cu filosofii lor. Şi a fost dus de ei la Areopag, la un loc care se numea aşa fiindcă acolo se făceau judecăţile cele de moarte, lângă capiştea lui Area. Şi l-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dânsul; iar pe de alta – precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, mun­cilor şi morţii, de vor auzi de la dânsul ceva vrednic de pedeapsă. Iar Sfântul Pavel, luând pricină de la o capişte care avea scris deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut până atunci, zicându-le: „Pe Cel care, neştiindu-L, Îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta eu îl propovăduiesc vouă!” Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor.

Şi auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci Pavel a ieşit din mijlocul lor neosândit, ca un nevinovat, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de câştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos şi s-au botezat. Iar între aceştia era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dânşii.

Iar Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. Şi au venit la dânsul din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvântului. Iar Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Şi deprinzând Pavel meşteşugul lor, lucra împreună cu ei, câştigându-şi hrană lui şi celor împreună cu dânsul din osteneala mâinilor sale, precum zice în Epistola către Tesaloniceni:Nu în zadar am mâncat pâine de la cineva, ci lucrând ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi:Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mâinile mele acestea. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sâmbetele, mărturisindu-le că Iisus este Hristos, adevăratul Mesia. Şi împotri- vindu-se iudeii şi hulind, Pavel şi-a scuturat hainele sale, zicând către dânşii:Sângele vostru asupra capetelor voastre, că eu sunt curat; de acum mă voi duce la neamuri.

Şi când Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicându-i:Nu te teme, ci propovăduieşte cuvântul Meu şi nu tăcea, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sunt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfântul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni, învăţând pe iudei şi pe elini Cuvântul lui Dumnezeu. Şi mulţi, crezând, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezând cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicând:De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan.

După aceasta, Sfântul Pavel, petrecând acolo încă câteva zile şi pe fraţi sărutându-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dânsul. Şi-i urmau lui şi Acvila şi Priscila. Şi au sosit în Efes, unde, propovă­duind cuvântul Domnului, multe minuni făcea Sfântul Apostol Pavel, pentru că nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingerea sa, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduiau şi goneau din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzând unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicând:Vă jurăm pe voi cu lisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns, zicând:Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sunteţi?

Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se împotriva lor, îi bătea şi-i rănea, încât abia au scăpat goi din mâinile îndrăcitului. Şi a aflat de aceasta tot Efesul, şi evrei şi elini, şi a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Deci mulţi au crezut în Hristos, iar vrăjitorii care erau în ceta­te, primind sfânta credinţă, şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărând preţul lor, au aflat cincizeci de mii de arginţi, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel creştea şi se întărea cuvântul Domnu­lui. Şi Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: „După ce voi fi în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma”.

Deci când slujitorii capiştei Artemisei au ridicat tulburare în Efes, Sfântul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frângă pâine şi a făcut către dânşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvântul până la miezul nopţii, arzând multe lumânări în foişorul acela. Atunci un tânăr, anume Eutihie, şezând la fereastră, s-a îngreuiat tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la catul al treilea, şi l-au luat mort.

Şi pogorându-se Pavel, s-a plecat peste el şi, cuprinzându-l, a zis: „Nu vă tânguiţi, că sufletul lui este în el!” Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi au adus pe tânăr viu, mângâindu-se mult. Iar Sfântul Pavel, vorbind până la ziuă şi, sărutând pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Şi venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dânsul preoţii Bisericii, pentru că nu voia să se ducă el însuşi acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sârguia să fie în Ierusalim.

Şi venind la el duhovniceasca rânduială din Efes, apostolul i-a învăţat, zicând:Luaţi aminte de voi şi de toată turma voastră, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Şi le-a proorocit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicând:Eu, legat fiind cu Duhul voi merge în Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla în el Şi îmi grăieşte Duhul Sfânt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri, ci mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu pun nici un preţ pe sufletul meu. Numai mă silesc să-mi săvârşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei:Iată eu acum ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.

Atunci toţi au plâns şi, căzând pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mâhnindu-se mai ales pentru cuvântul care le-a zis lor că de acum nu-i vor mai vedea faţa lui. Deci au petrecut pe Sfântul Apostol până la corabie. Iar el, dându-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării şi trecând prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lângă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetând pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfântului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfântul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luând brâul lui, şi-a legat mâinile şi picioarele sale, zicând:Aşa grăieşte Duhul Sfânt, că pe bărbatul al căruia este brâul acesta, aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfântul Pavel a răspuns către ei:Ce faceţi plângând şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, ci sunt gata şi a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. Iar fraţii au tăcut, zicând:Voia Domnului să fie!

După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofim Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini; şi a fost primit Pavel cu dragoste de Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri împotriva lui. Aceia văzând pe Pavel în cetate umblând cu Trofim Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrânilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur, şi propovăduieşte pretutindenea pe Iisus cel răstignit. Şi se întărâtau toţi asupra lui Pavel, dorind să-l prindă. Deci când acei iudei din Asia au văzut pe Sfântul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată clevetind asupra lui, au pornit pe tot poporul şi, repezindu-se, au pus mâinile pe el, strigând: „Bărbaţi israeliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. Încă şi elini a băgat în biserică, spurcând acest loc sfânt”. Căci ei credeau că şi pe Trofim l-a băgat Pavel în biserică. Şi s-a pornit toată cetatea, făcându-se adunare de norod; şi prinzându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din biserică. Şi îndată s-au închis uşile şi voiau să-l ucidă pe el; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfânt.

În vremea aceea, s-a înştiinţat comandantul oştii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Iar acela luând îndată ostaşi şi şutaşi, au alergat la biserică. Şi văzându-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzându-l pe Pavel, a poruncit să-l lege cu două lanţuri de fier şi l-a întrebat cine este şi ce rău a făcut. Iar poporul striga să-l ucidă pe Pavel.

Şi neputând el să înţeleagă de ce este vinovat Pavel din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în tabără. Iar mulţimea poporului urma comandantului şi ostaşilor, strigând să se ucidă Pavel. Şi fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel l-a rugat pe comandant să-l lase să grăiască către popor ceva, şi comandantul i-a dat voie. Deci Pavel, întorcându-se spre popor şi stând pe trepte, a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi răspunsul meu către voi”. Şi a început a le spune de râvna lui de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum l-a luminat o lumină cerească şi cum a văzut pe Domnul trimiţându-l la neamuri.

Iar poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, şi-a ridicat glasul către comandantul oştii: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade lui să trăiască!” Şi strigând acestea, îşi aruncau hainele şi făceau praf în văzduh de mânie, voind ca să fie ucis Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în tabără, vrând să-l cerceteze pe el cu bătăi ca să înţeleagă, pentru care pricină poporul striga împotriva lui. Şi, întinzând pe Pavel cu funii ca să-l bată, Pavel a zis către sutaşul care era de faţă: „Oare vă este îngăduit să bateţi pe un cetăţean roman şi nejudecat?” Iar sutaşul apropiindu-se de coman­dant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!” Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman eşti tu?” Iar el a zis: „Da”. Şi a zis lui: „Eu cu mult preţ am câştigat numirea aceasta”. Şi îndată l-a scos din lanţuri. Iar a doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii şi tot soborul lor, şi a pus înaintea lor pe Sfântul Pavel. Iar acesta, căutând spre sobor, a zis: „Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua de azi”.

Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stăteau înaintea lui, să-l bată pe el peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrând să mă judeci după Lege, calci legea, poruncind să mă bată fără vină!”

Şi cunoscând Sfântul Pavel că în soborul acela o parte sunt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicând: „Bărbaţi fraţi, eu sunt fariseu, fiu de fariseu, şi pentru nădejdea şi învierea morţilor primesc judecata”. Zicând el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei şi farisei şi s-a despărţit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morţilor, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturi­sesc că sunt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”, iar saducheii ziceau dimpotrivă şi din această pricină se făcuse mare ceartă. Iar coman­dantul ostaşilor temându-se ca Pavel să nu fie omorât de dânşii, a poruncit ostaşilor să-l scoată din mijlocul lor şi să-l ducă în tabără.

.Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfântului Pavel şi i-a zis:Îndrăzneşte, Pavele, că precum ai mărturisit cele despre Mine în Ierusalim, tot aşa se cade să mărturiseşti şi în Roma! Şi făcându-se ziuă, unii dintre iudei făcând sfat, s-au jurat între ei să nu mănânce, nici să bea, până ce nu vor omorî pe Pavel. Şi erau ei mai mult de patruzeci de bărbaţi. De acest lucru înştiinţându-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulţi ostaşi înarmaţi în Cezareea la ighemonul Felix. Iar arhiereii cei bătrâni, aflând de aceea, s-au dus şi ei în Cezareea şi cleveteau pe Pavel la ighemon. Şi, întrebându-se cu dânsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ţinea pe Pavel în legături.

Iar după trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpânirea ighemoniei şi în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Şi aceasta o făceau iudeii vrând ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Iar când Festus a întrebat pe Pavel, dacă voieşte să meargă în Ierusalim la judecată, acesta i-a răspuns: „Eu stau la judecata Cezarului, la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce clevetesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că cer să fiu judecat de Cezar!

Atunci ighemonul Festus, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!” Iar după câteva zile, împăratul Agripa venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus şi aflând despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Iar când Pavel a fost pus înaintea împăratului Agripa şi a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos şi pentru adeverirea Sa. Atunci împăratul Agripa a zis către dânsul: „Puţin de nu m-ai convins şi pe mine, ca să fiu creştin!” Iar Pavel a zis:Eu m-aş fi rugat lui Dumnezeu, ca şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci toţi cei ce mă aud pe mine astăzi, să fie într-acest chip, precum sunt eu, afară de legăturile acestea!

Şi zicând el acestea, împăratul, ighemonul şi toţi ceilalţi s-au sculat şi ducându-se, vorbeau unul către altul, zicând:Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte şi de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi cerut să fie judecat de Cezarul”. Şi aşa l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dându-l cu alţi legaţi unui sutaş, anume Iuliu, din oştile sevastieneşti. Iar acela, luând pe cei legaţi împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie şi au plecat.

Şi mergând ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din pricina vânturilor celor potrivnice. Deci, când au ajuns la Creta şi au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfântul Pavel, ca cel ce vedea mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămână acolo cu corabia. Dar sutaşul asculta mai mult pe cârmaci, decât pe Pavel. Şi când erau în mijlocul mării, a suflat un vânt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari; şi era atâta ceaţă, încât paisprezece zile n-au văzut soarele ziua, nici stelele noaptea, neştiind în ce loc sunt. Deci, fiind purtaţi de valuri şi deznădăjduindu-se, n-au mâncat în zilele acelea, aşteptând cu toţii moartea. Şi erau în corabie două sute şaptezeci şi şase de suflete.

Iar Pavel, stând în mijlocul lor, îi mângâia, zicându-le: „O, bărbaţilor, mai bine era să mă fi ascultat pe mine şi să nu ieşiţi din Creta; însă mă rog să fiţi cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decât numai corabia, căci astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicându-mi:Nu te teme, Pavele, că se cade ţie să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi câţi suni cu tine! De aceea îndrăzniţi, bărbaţilor, că eu cred lui Dumnezeu că aşa va fi. Şi ruga Pavel pe toţi ca să primească hrană, zicându-le:Nu vă temeţi, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.

Acestea zicându-le şi luând pâinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, rupând-o, a început a mânca. Apoi, toţi făcându-se cu bună nădejde, au primit şi ei hrană. Iar după ce s-a făcut ziuă, au văzut pământul, dar nu cunoşteau ce ţară este şi au îndreptat corabia spre mal. Şi fiind aproape de mal, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar partea dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostaşii s-au sfătuit între dânşii să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape cineva înotând. Iar sutaşul, vrând să ferească pe Sfântul Pavel, a oprit sfatul lor şi a poruncit ca aceia care pot să înoate, sărind în apă cei dintâi, să iasă la mal. Iar ceilalţi privind la ei, au început şi ei a înota, unii pe scânduri, iar alţii pe ce apucau din corabie, aşa că toţi au ajuns sănătoşi la pământ, scăpând din mare.

Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii insulei, barbarii, le-au făcut lor multă milă. Deci le-au aprins un foc, din pricina ploii şi a frigului ce era atunci, ca cei udaţi de apă să se încălzească. Iar Sfântul Pavel adunând o mulţime de uscături şi punându-le pe foc, o viperă a ieşit de căldură şi s-a apucat de mâna lui, stând atârnată. Iar barbarii, dacă au văzut vipera atâr­nată de mâna Sfântului Pavel, ziceau între dânşii:Cu adevărat, ucigaş este acesta, care izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfântul Pavel, scuturând vipera în foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia aşteptau să se aprindă de veninul şarpelui şi să cadă mort. Şi aşteptând ei mult şi nevăzând nici un lucru ca acesta, şi-au schimbat socoteala, zicând că acela este Dumnezeu.

Deci mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toţi câţi ieşiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste trei zile. El avea pe tatăl său pătimind de friguri şi de idropică, zăcând pe patul durerii. Atunci Pavel, intrând la el, s-a rugat Domnului şi punând mâinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcând, veneau la el şi ceilalţi neputincioşi din insula aceea, şi se tămăduiau. Iar după ce au trecut trei luni, plecând cu altă corabie, au ajuns la Siracuza şi de acolo în Regium, apoi în Puteoli, şi după aceasta au ajuns în Roma. Şi când fraţii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toţi au ieşit întru întâmpinarea lui, până la târgul lui Apie şi până la cele trei hanuri. Iar Pavel, văzându-i, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci sutaşul, care îi adusese din Ierusalim la Roma pe cei legaţi, i-a dat pe ei voievodului, iar lui Pavel i-a poruncit să petreacă deosebi, păzindu-l pe el un ostaş. Deci Pavel a petrecut în Roma doi ani şi primea pe toţi care veneau la dânsul, propovăduin- du-le cu îndrăzneală şi fără opreală împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Cele spuse până aici despre viaţa şi ostenelile lui Pavel sunt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfântul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în Scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel:în osteneli (am fost)mai de multe ori, în bătăi peste măsură, în temniţă mai mult şi în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori câte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; o dată am fost împroşcat cu pietre, corabia s-a sfărâmat cu mine de trei ori, am făcui o zi şi o noapte în adâncul mării; în călătorie am fost de multe ori. Şi precum a măsurat lungimea şi lărgimea pământului cu umblarea şi marea cu înotarea, tot aşa a ştiut şi înălţimea cerului, fiind răpit până la al treilea cer. Pentru că Domnul, mângâind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfânt, i-a descoperit bunătăţile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut; şi a auzit acolo cuvinte negrăite, pe care nu este îngăduit omului a le grăi.

Iar cum a săvârşit acest sfânt apostol celelalte nevoinţe ale vieţii şi ale alergării sale, povesteşte Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul faptelor bisericeşti. Acesta scrie că după ce Sfântul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat şi a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu o vreme în Roma, iar alta, prin alte ţări ale Apusului. Iar Sfântul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenin- du-se încă câţiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieşit din Roma şi a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, luminând neamurile cu lumina credinţei şi întorcându-le la Hristos de la înşelăciunea diavo­lească. Iar când era în Spania, o femeie oarecare bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfântul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Şi intrând sfântul apostol în casa lor, femeia a privit la faţa lui şi a văzut pe fruntea lui aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”

Văzând femeia ceea ce nimeni altul nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfântul Botez. Deci a primit botezul mai întâi femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov şi toată casa lor. Asemenea a primit botezul şi Filotei, mai marele cetăţii, şi mulţi alţii. Apoi, străbătând el prin toate părţile acelea ale Apusului, le-a luminat cu lumina sfintei credinţe. Şi văzând mai înainte sfârşitul său cel mucenicesc, iarăşi s-a întors în Roma şi a scris Sfântului Timotei, ucenicul său, zicându-i:Iată eu acum mă jertfesc şi vremea ducerii mele a sosit. Eu m-am nevoit cu nevoinţă bună, alergarea am săvârşit şi credinţa am păzit; deci de acum mi se găteşte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.

Despre vremea pătimirii Sfântului Apostol Pavel, istoricii bisericeşti nu scriu toţi într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, în capitolul 36, scrie că Sfântul Apostol Pavel a pătimit din pricina lui Simon vrăjitorul în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, căci a ajutat lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alţii spun că după moartea Sfântului Petru, trecând un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie, în 29 de zile, în aceeaşi zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Iar pricina pătimirii lui Pavel spun că a fost aceasta, că prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea curată.

Insă nu se pare a fi mare deosebire întru aceea, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a pătimit îndată, ci după câţiva ani, din pricina a două ţiitoare iubite ale lui Nero, care se întorseseră la Hristos şi au învăţat să vieţuiască în curăţie. Iar de vreme ce şi Sfântul Pavel a vieţuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului cele dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, se putea întâmpla ca amândouă acelea să fie: ca Sfântul Pavel să fi ajutat Sfântului Petru împotriva lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale celei dintâi în Roma şi venind a doua oară în Roma, iarăşi să fi slujit cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povăţuind partea bărbătească şi femeiască la viaţa cea deplin curată. Prin aceasta au pornit spre mânie pe cel necurat şi spurcat cu viaţa, pe împăratul Nero, care, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Şi chiar dacă nu în acelaşi an, însă în aceeaşi zi s-au întâmplat acestea. Iar când s-a tăiat cinstitul cap al Sfântului Apostol Pavel, a curs din răni sânge cu lapte. Iar credincioşii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru.

Astfel s-a sfârşit vasul lui Hristos cel ales, învăţătorul neamu­rilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea îngerilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfântul şi marele Apostol Pavel. Şi a doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat până la al treilea cer şi a stat înaintea luminii celei întreite, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, cu Sfântul mai marele Apostol Petru, trecând de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii. Iar acum ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

VIEȚILE SFINȚILOR