Viaţa Sfântului Cuvios Părinte Antonie cel Mare (17 ianuarie)

106

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe când era mic, se afla la părinţii lui, necunoscând pe altcineva mai mult, decât pe dânşii şi casa lor.

    Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vârsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar având nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

    După moartea părinţilor lui, rămânând singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducându-se la biserică, după obicei, îndreptându-şi mintea, gândea cum apostolii lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalţi vânzându-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gândea la aceasta, cita răsplată este pregătită acestora în ceruri.

    Acestea gândind el, a intrat în biserică şi se întâmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dânsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pământuri bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul şi pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mişcătoare, vânzându-le şi adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfânta Evanghelie pe Domnul zicând: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

    Pe sora sa încredinţând-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lângă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mânăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

    Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrân care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună, deci, mai întâi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a râvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sârguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, până ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luând fapta bună de la dânsul, se întorcea acasă.

    Petrecând acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sârguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănânce, pentru aceea lucra cu mâinile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu rămână neînţelese de dânsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.

    Astfel petrecând Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minună de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blândeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfârşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dânşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunând în sine multe de la fiecare, se sârguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzându-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.

    Iar urâtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzând un tânăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi îl supăra pe dânsul ca din nevoinţe să înceteze, aducându-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătându-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gânduri a ridicat în mintea lui, vrând să-l depărteze de la gândirea lui cea dreaptă.

    Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui credinţă, şi căzând jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tulburându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gânduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; când vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducându-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.

    După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănându-se celui mânios şi scârbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punându-le împotrivă, rămânea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tânăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sângelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucât fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrâşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gânduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţând, zicea: „Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

    Antonie l-a întrebat: „Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: „Eu sunt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrânării mă numesc: pe câţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe câţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat şi de atâtea ori am fost răsturnat de tine”.

    Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătându-se, a zis către dânsul: „Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temându-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşându-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mântuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

    Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bântui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutând o pricină asupra lui. Antonie, învăţând din Scripturi că sunt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gândindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

    Deci, s-a hotărât ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvârşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încât cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sârguinţa. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulţi. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pâine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalţi sârguitori de acest fel nu se afla.

    Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sârguinţa spre pustnicie şi să nu caute cele ce trândăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gândind totdeauna la graiul Apostolului: Când sunt slab, atunci sunt puternic. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea sufletului, când dulceţile trupului vor slăbi”.

    Şi era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne. Aducându-ne aminte şi de cuvântul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicând el „astăzi” nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului că petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa”.

    Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămânând acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temându-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atât de mult l-au zdrobit cu bătăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cândva vreo muncă asemănătoare.

    Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducându-i pâine şi, deschizând uşa, îl văzu zăcând pe pământ, jos, ca un mort; apoi, ridicându-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pământ. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormânt, nedeşteptînd pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizându-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcând, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sunt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”. Apoi cântă: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.

    Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urîtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunându-şi câinii săi, a zis către dânşii: „Dacă nici cu duhul desfrânării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

    Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormântului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de târâtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrând a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mânia lor cumplită.

    Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvântătoare”. Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dânşii: „Dacă puteţi şi aţi luat stăpânire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru”. Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrâşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

    Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se şi oarecare raze de lumină pogorându-se către dânsul. Şi diavolii numaidecât s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicând: „Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?” Şi glas s-a făcut către dânsul: „Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni”.

    După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat şi atât de mult s-a întărit, încât simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sârguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Şi mergând la bătrânul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dânsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit, din pricina bătrâneţilor şi pentru că nu era până atunci un obicei ca acesta.

    Deci, Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmaşul văzând iarăşi osârdia lui şi vrând să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire de un disc mare de argint; iar Antonie pricepând meşteşugul urîtorului de bine, a stat şi prin disc văzând pe diavol, l-a mustrat, zicând: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dânsul, fiind prea mare; şi de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors şi l-ar fi căutat, l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meşteşug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meşteşugul acesta sârguinţa mea, diavole, ci această fie cu tine întru pierzare”.

    Acestea zicând Antonie, a pierit discul, ca un fum de faţa focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmaşul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul şi arăta diavolului, că nici de banii cei adevăraţi nu se îngrijeşte; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, decât că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulţimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut, încât nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sârguit să se ascundă şi, mai mult sporind sârguinţă, a pornit către munte.

    Şi aflând o cetăţuie pustie şi plină de târâtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a râului, acolo s-a mutat şi s-a sălăşluit într-însa. Deci, târâtoarele, ca şi cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el ascunzând intrarea şi primind pâine pentru şase luni – căci acest lucru îl fac Tebeii, şi de multe ori peste tot anul rămân nevătămaţi, având înăuntru apă, ca în nişte locuri neintrate, – în cetăţuie a rămas singur, nici el ieşind, nici pe cineva din cei ce veneau la dânsul văzând. Deci, a vieţuit el multă vreme aşa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinţei primind pâine. Iar cunoscuţii cei ce veneau la dânsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi şi nopţi, ei auzeau înăuntru ca şi cum ar fi fost nişte oameni gîlcevindu-se, făcând zgomot şi strigând: „Du-te din locaşurile noastre; de ce ai venit în pustie? Până când vei întărâta supărările noastre?”

    La început socoteau cei dinafară, că sunt oameni care se sfădesc cu dânsul şi că aceştia pe scări au intrat la dânsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni, atunci socotind că aceştia sunt diavoli şi înfricoşându-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceştia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dânsul cunoscuţii săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cântând: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se stinge fumul, să se stingă ei; şi cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi toate neamurile m-au înconjurat şi întru numele Domnului i-am biruit pe ei.

    Deci, aproape 20 de ani a petrecut aşa singur deosebit, nevoindu-se, nici ieşind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulţi şi voiau a se face următori nevoinţei şi sihăstriei lui, apoi alţi cunoscuţi venind şi cu sila deschizând uşa şi stricând-o, a ieşit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învăţat şi de Dumnezeu fiind purtat.

    Atunci ieşind din cetăţuie, s-a arătat celor ce veniseră la dânsul. De aceea, se minunau văzându-i trupul în aceeaşi stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca şi cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca şi mai înainte de fugirea în pustie, cum îl ştiau pe dânsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de râs şi nici de întristare. El nu s-a tulburat văzând poporul, nici de atâţia fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela ce era ocârmuit de judecată.

    Pentru aceea pe mulţi din cei ce erau de faţă, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alţii de diavoli i-a mântuit. Încă şi darul de a grăi i se dăduse lui Antonie şi aşa pe mulţi mâhniţi îi mângâia, iar pe alţii, care erau învrăjbiţi, îi schimba în prietenie, şi tuturor le zicea: „Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cinstească mai mult decât dragostea lui Hristos”.

    Apoi, vorbindu-le şi sfătuindu-i să-şi aducă aminte de bunătăţile ce vor să fie şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Carele n-a cruţat pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe El, a plecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mânăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer.

    Într-o vreme, el avea trebuinţă să treacă Nilul, ca să cerceteze pe fraţi, însă râul era plin de crocodili; făcând rugăciune, s-a suit pe crocodili, el şi fraţii cei împreună cu dânsul, căci luntre nu aveau şi au trecut nevătămaţi. Apoi, întorcându-se în mânăstirea sa, se nevoia cu aceleaşi cinstite şi vitejeşti osteneli. Deci, vorbind el cele de folosul sufletului, adeseori creştea sârguinţa celor ce acum erau monahi, iar pe cei mai mulţi din ceilalţi îi pornea către dragostea pustniciei şi a sihăstriei; şi degrabă atrăgându-i cu cuvântul, multe mânăstiri s-au făcut şi pe toate acestea, ca un părinte, le povăţuia.

    Într-una din zile, adunându-se şi venind la dânsul toţi monahii şi rugându-l să audă cuvânt de învăţătură de la dânsul, el zicea acestea către dânşii, în limba egipteană: „Scripturile destule sunt spre învăţătură, dar este mai bine a ne îndemna şi noi unii pe alţii întru credinţă şi a ne mângâia prin cuvinte. Deci şi voi, ca nişte fii vorbiţi către mine, părintele vostru, cele ce ştiţi, şi eu ca acela ce sunt cu vârsta mai bătrân decât voi, cele ce ştiu, iar cele ce prin iscusinţă le-am deprins, le arăt vouă.

    Să fie la toţi de obşte sârguinţa aceasta şi începând a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiţi, nici să vă supăraţi întru osteneli, nici să ziceţi: „Am zăbovit atâta vreme întru pustnicie”; ci mai vârtos, ca şi cum abia aţi fi început, în fiecare zi sârguinţă să o creşteţi. Căci viaţa oamenilor este cu totul scurtă faţă cu veacurile cele ce vor să fie, încât toată vremea vieţii noastre este nimic pe lângă viaţa cea veşnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu preţul cel veşnic şi lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduinţa vieţii celei veşnice cu puţin preţ se cumpără. Căci este scris: Zilele vieţii întru dânşii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani şi ce este mai mult decât acestea, va fi osteneală şi durere.

    Deci, când toţi aceşti 80 de ani sau şi 100, vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăţi asemenea 100 de ani, ci în locul celor 100, în vecii vecilor vom împărăţi. Şi pe pământ nevoindu-ne, nu pe pământ vom fi moştenitori, ci în cer avem făgăduinţele. Apoi, trup stricăcios lăsând noi, nestricăcios îl luăm pe dânsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutând la lume, să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că, chiar tot pământul este prea mic pe lângă tot cerul. Deci, chiar dacă peste tot pământul vom fi stăpânitori şi ne vom lepăda de el, iarăşi nici un lucru vrednic nu este pe lângă Împărăţia cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă, ca să câştige 100 de galbeni de aur, aşa şi cel ce este stăpânitor a tot pământul şi se leapădă de dânsul, puţin lasă şi însutit primeşte.

    Şi dacă nici chiar tot pământul nu este vrednic de ceruri, apoi cel ce lasă puţine holde, este ca şi cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă, sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trândăvească; ci într-alt fel suntem datori a judeca, anume că, dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor ce nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăţia cerurilor s-o moştenim?

    Pentru aceasta nimeni din noi să nu aibă vreo poftă de a câştiga ceva; căci ce câştig este a dobândi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci, mai vârtos pe acelea să le câştigăm, pe care le putem lua cu noi, care sunt: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credinţă în Hristos, nemîniere, iubire de străini; pe acestea câştigându-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcându-ne primire în pământul celor blânzi.

    Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredinţeze a nu se împuţina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului şi că este dator a sluji Stăpânului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez”, nici numărând vremea cea trecută, el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeaşi sârguinţă arată, că Domnului său să-i placă şi să nu se primejduiască; aşa şi noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, ştiind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mânia asupra noastră. Aşa şi de la Iezechil am auzit. Astfel şi Iuda, vânzătorul, pentru o noapte a pierdut şi osteneala vremii trecute.

    Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trândăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui. Iar cuvântul cel zis este înţeles astfel: „Ca sculându-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge până seara”.

    Şi iarăşi vrând să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineaţa, fiindcă după fire este arătată viaţa noastră şi se măsoară în fiecare zi şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa aflându-ne în fiecare zi şi aşa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pământ; ci ca cei ce în fiecare zi aşteptăm să murim, vom fi lipsiţi, şi tuturor toate greşelile le vom ierta, iar poftă deşartă sau altă plăcere întinată, nicidecum nu vom avea; ci ca de la nişte lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea, şi mai înainte văzând ziua judecăţii. Căci de-a pururea frica cea mai mare şi îngrijirea chinurilor risipeşte cea mai mare parte a plăcerii şi dezmierdării şi ridică sufletul care se pleacă spre dânsa.

    Deci, începând şi păşind pe calea faptei bune, la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: Nimeni punând mâna pe plug şi întorcându-se înapoi, este îndreptat spre Împărăţia cerurilor. Iar a se întoarce nu este altceva decât că s-a căit şi cugetă iarăşi la cele lumeşti. Deci, să nu vă temeţi, auzind de faptă bună, nici să vă miraţi de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi şi lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

    Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.

    Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

    Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Minia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.

    Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmaşi cumpliţi şi prea meşteri, pe răii diavoli, şi contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri.

    Deci, mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră şi nu sunt departe de noi; apoi între dânşii este mare deosebire, iar pentru firea şi deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvântul; deci, de la alţii mai mari decât noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne sileşte pe noi, este a cunoaşte numai măiestriile lor împotriva noastră.

    Mai întâi să cunoaştem aceasta, cum că vrăjmaşii nu se numesc „diavoli”, adică răi, pentru că aşa au fost făcuţi ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înţelepciune, tăvălindu-se împrejurul pământului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creştinii pizmuindu-ne, toate le mişcă, vrând să ne împiedice de la înălţarea la ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei.

    Pentru care este trebuinţă de multă rugăciune şi pustnicie, ca luând cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte cele despre ei, adică anume care dintr-înşii sunt mai puţin răi şi care mai răi, cum şi pentru ce meşteşugiri are sârguinţa fiecare dintr-înşii; apoi cum fiecare din ei se răstoarnă şi se scoate din om, căci multe sunt vicleniile lor şi pornirile bântuielilor lor.

    Fericitul apostol şi cei ca şi dânsul, ştiind unele ca acestea, zicea pe drept că noi nu ştim învăţăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit, suntem datori a ne îndrepta unii pe alţii. Deci, eu din parte-mi, având cercare şi iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii când văd pe creştini, şi mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală şi sporind în fapte, întâi îi ispitesc, punându-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sunt gândurile cele rele.

    Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugă-ciuni, postiri şi prin credinţa întru Domnul, acelea cad îndată; însă şi după ce cad, nu încetează, ci iarăşi se apropie cu măiestriile şi vicleniile, căci, dacă cu înaltă plăcere nu pot să amăgească inima, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formând năluciri, caută a ne înfricoşa: se prefac în chip de femei, de fiare, de târâtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulţime a ostaşilor.

    Dar nici aşa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sunt şi repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădeşte cu credinţa şi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi sunt îndrăzneţi şi foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăşi vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori şi spun mai înainte cele ce au să se întâmple după câteva zile şi se arată înalţi, ajungând până la acoperişuri, şi înfricoşători cu mărimea, ca astfel pe cei care n-au putut să-i amă-gească cu gândurile, măcar prin nişte năluciri ca acestea să-i ră-pească pe furiş; iar dacă şi acum vor afla sufletul întemeiat cu credinţă şi cu nădejdea pocăinţei, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

    Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicând: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse şi se aruncă precum nişte scântei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni şi din gura lui iese văpaie”.

    În acest fel arătându-se domnul diavolilor, înfricoşează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcând măiestrul şi vicleanul, precum l-a mustrat şi l-a vădit pe el Domnul, când era Iov, zicând: Fierul îl socoteşte paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, iar tartarul adâncului ca pe un robit, iar adâncul mării ca pe uscat. Iar prin prooroc a zis vrăjmaşul: Alergând, îl voi prinde. Şi iarăşi prin Apostol: Toată lumea o voi lua cu mâna, ca pe un cuib, şi ca pe nişte ouă părăsite. Cu unele ca acestea se făleşte şi făgăduieşte să amăgească pe cei binecredincioşi.

    Dar noi, credincioşii, să nu ne temem de nălucirile lui şi să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte şi nicidecum nu grăieşte adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcând, şi îndârjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undiţa de Mântuitorul şi ca un dobitoc a luat căpăstru în bot şi ca un fugar se leagă cu belciug la nări şi i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deşi se aşază şi el şi diavolii cei împreună cu dânsul, ca nişte scorpii şi ca nişte şerpi, ca să fie legaţi de noi creştinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viaţa împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea şi lumea o va lua, acum nu poate să oprească pustnicia şi nevoinţa noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

    Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci şi acestea sunt mincinoase şi nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vârtos se arată începuturile şi chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei şi cu acestea ispitesc, ca să înfricoşeze pe oameni, dar numaidecât pier. Ei pe nimeni nu vătămă dintre cei credincioşi, dar poartă cu dânşii asemănarea focului ce are să-i primească.

    Pentru aceea nici aşa nu se cuvine a se înfricoşa cineva de dânşii, că toate meşteşugirile lor, prin darul lui Hristos, întru nimic sunt şi se socotesc. Ei sunt vicleni şi gata a se închipui şi a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cânta şi pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic şi ei aceleaşi cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deşteaptă la rugăciune şi aceasta o fac adeseori, nelăsându-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi şi ca nişte cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească şi de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiţi de dânşii; dar nu se cuvine a lua aminte la dânşii, măcar că ne-ar deştepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mâncăm nicidecum şi chiar de s-ar preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină.

    Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proşti în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcând pe oameni să urască viaţa monahicească, ca fiind prea împovărătoare şi prea grea, să împiedice pe cei ce petrec într-însa.

    Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceştia, zicând: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gânduri sunt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; că nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.

    Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, când grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicând: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, rid mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânşii, apoi plâng şi se bocesc ca nişte biruiţi.

    Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei ce ne-am învăţat de la sfinţi, se cuvine să facem ca dânşii şi să urmăm bărbăţiei lor. Pentru că şi ei, văzând acestea, ziceau: Când a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuţit şi am tăcut din bunătăţi. Şi iarăşi: şi eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut, ce nu-şi deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om ce nu aude.

    Deci, şi noi nici să-i auzim pe dânşii, ca pe unii ce sunt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deştepta la rugăciune şi pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vârtos să luăm aminte şi să nu ne amăgim de dânşii, care pe toate le fac cu vicleşug. Şi nu se cade a ne teme de dânşii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne şi cu moarte ne-ar îngrozi; căci sunt neputincioşi şi nu pot nimic, decât numai să ne îngrozească. Deci, acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Şi acum mai pe larg a vă spune cele despre dânşii, nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

    După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmaşul şi au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deşi nimic nu poate, cu toate acestea, tiranul, fiind căzut, nu se linişteşte; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozeşte (iar alt nimic nu poate). Şi aceasta fiecare din voi s-o socotească, că numai aşa va putea defăima pe diavoli.

    Deci, dacă cu nişte trupuri ca acestea ar fi fost şi ei îmbrăcaţi, precum suntem noi, cu putinţă ar fi fost lor să zică: „Că fiind ascunşi oamenii, nu-i aflăm, ci numai când îi aflăm, îi vătămăm”. Am putea şi noi atunci ascunzându-ne, să ne tăinuim de dânşii, încuind împotriva lor uşile.

    Dar de vreme ce nu sunt într-acest fel, ci uşile fiind încuiate, ei totuşi pot să intre şi întru tot aerul sunt, ca şi diavolul cel întâi al acestora. Ei sunt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mântuitorul: Dintru început ucigaş de om este diavolul, tatăl răutăţii. Iar noi acum trăim şi mai vârtos, împotriva lui luptăm; ei sunt fricoşi şi nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i opreşte pe dânşii spre a ne bântui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu ne sunt, ca să ne îndrepteze; ci mai vârtos sunt răi şi ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinstitori de Dumnezeu.

    Dar, pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decât numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întârziat, ci îndată ar fi lucrat răul, având spre aceasta voia, şi mai ales împotriva noastră. Deci, iată cum adunându-ne împotriva lor, grăim şi ştiu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpânire, pe nimeni din noi creştiniii nu ne-ar fi lăsat să trăiască; căci urâciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

    Apoi şi aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dânşii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putinţă, n-ar fi venit cu mulţime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meşteşugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni şi a face ceea ce poate şi voieşte.

    Mai ales, că tot cel ce are stăpânire, nu ucide cu nălucire, nici cu mulţime înfricoşează; ci îndată, precum voieşte, îşi arată stăpânirea; dar diavolii neputând nimic, ca într-un circ se joacă, schimbându-şi chipurile, ca pe copii înfricoşându-ne prin nălucirea mulţimii şi prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca nişte neputincioşi.

    Îngerul cel adevărat, care s-a trimis de la Domnul asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de popoare şi de mulţime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri şi de sunete, ci întrebuinţând puţină stăpânire, a ucis îndată 185 de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoşa. Iar dacă cineva ar gândi la Iov şi ar zice: „Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?” Să cunoască iarăşi unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu cel ce i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov.

    Căci el neputând face nimic, l-a cerut pe Iov şi l-a luat. Încât şi de aceea este mai mult defăimat vrăjmaşul. Că, deşi voieşte, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerându-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios şi cum că nimic nu poate.

    Şi nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, când nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpânire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicând: Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci. Şi dacă nici asupra porcilor nu au stăpânire, apoi cu mult mai vârtos nu domnesc peste oamenii cei făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Deci, de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe nişte neputincioşi şi nicidecum a ne teme de dânşii. Ci, cu cât mai vârtos fac ei acestea, cu atât mai mult să ne întindem şi noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viaţa cea dreaptă şi credinţa în Dumnezeu.

    Deci, ei se tem de postul sihaştrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubirea de argint şi de neslăvirea deşartă, de milostenii, de nemîniere şi, ca urmare, de bună cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei ce îi calcă pe dânşii; că ştiu ei darul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mântuitorul, Cel ce zice: Iată, v-am dat vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre fraţii care după multe zile vor să vie la noi; şi aceasta o fac ei, nu purtând grijă de cei ce-i aud, ci ca să-i înduplece pe dânşii să creadă lor şi atunci de aici înainte avându-i supuşi, să-i piardă.

    De aceea, nu se cade a lua-aminte la dânşii, ci şi când nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuinţă de dânşii; şi ce minune este, dacă cei ce au trupuri mai subţiri decât oamenii şi pe cei ce au început a călători, ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergând pe cal şi să alerge ca să spună mai înainte.

    Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dânşii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decât numai singur Dumnezeu este cel care pe toate le cunoaşte mai înainte de facerea lor. Aceştia vestesc acelea pe care le văd, ca nişte furi, mai înainte alergând la toţi, ca să spună cele ce se lucrează şi se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat şi că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecând pe cel zăbavnic; şi ceea ce zic, astfel este.

    Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare ţară, mai înainte de a şti să călătorească, nu ştiu de va călători; dar văzând pe unul călătorind, aleargă mai înainte, şi mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui şi astfel se întâmpla de vine după câteva zile.

    Însă de multe ori cei ce călătoresc, întorcându-se înapoi, ei atunci au minţit. Astfel se întâmpla şi când vorbesc despre apă râului Nil; căci cei ce au văzut că au fost ploi multe în părţile Etiopiei şi ştiu că dintr-acelea se face revărsarea râului, mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă şi spun. Aceasta şi oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atât de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

    Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai mult decât cel ce rămăsese jos vedea mai înainte pe cel ce vine, şi el încă mai înainte alergând, spunea mai înainte decât alţii cele ce încă nu se făcuseră; astfel şi aceştia (adică diavolii) zic, se ostenesc şi însemnează unele întâmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei ce călătoresc, căci este cu putinţă lui Dumnezeu, atunci diavolii mint şi se amăgesc cei ce au luat-aminte la dânşii.

    Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor şi astfel s-au rătăcit dânşii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul, Care cu toată viclenia lor, chiar şi pe diavoli i-a făcut deşerţi şi nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înşişi, ci ca nişte furi, pe cele ce le văd la alţii, pe acelea le prihănesc şi mai ales sunt văzători ai faptelor, decât mai înainte cunoscători. De aceea, deşi uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dânşii. Pentru că şi doctorii, având iscusinţa bolilor, când ar vedea într-alţii aceeaşi boală, de multe ori din obişnuinţă mai înainte spun leacul. Încă şi cârmacii şi lucrătorii de pământ, iarăşi din obişnuinţă văzând întocmirea aerului, mai înainte spun, că va fi o furtună ori aer liniştit şi pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare şi din obişnuinţă.

    De aceea şi diavolii, dacă cândva aceleaşi socotindu-le, le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dânşii, nici să ia aminte la ei. Căci ce foloseşte celor ce-i aud ca să ştie de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sârguinţa a cunoaşte unele ca acestea, deşi cu adevărat diavolul le cunoaşte, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun, nu este cu adevărat cunoştinţă.

    Nimeni din noi nu se va judeca pentru că nu le-a ştiut, nici se fericeşte că le-a învăţat şi le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credinţa şi dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi şi a ne osteni, nu ca să cunoaştem mai înainte, ci, că bine petrecând, să plăcem lui Dumnezeu.

    Şi trebuie a ne ruga nu să cunoaştem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoinţă, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul, spre biruinţă împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaşte mai înainte, să ne curăţim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curăţit de toate păcatele, după fire poate să se facă văzător şi chiar mai multe şi mai departe să vadă decât diavolii; căci are pe Domnul în sine, care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi şi puterile îngerilor stând lângă dânsul.

    Deci, când vin la noi noaptea şi voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi suntem îngeri”, să nu luaţi aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră şi vă vor ferici, să nu-i ascultaţi şi nicidecum să vă supuneţi lor. Mai vârtos să vă pecetluiţi cu semnul cinstitei Cruci, pe voi şi casa voastră şi să vă rugaţi; atunci îi veţi vedea făcându-se nevăzuţi, căci se înfricoşează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mântuitorul. Iar dacă şi mai cu obrăznicie vor sta, săltând şi prefăcându-se cu nălucirile, să nu vă temeţi, nici să vă speriaţi, nici ca la nişte fiinţe bune să luaţi aminte la dânşii.

    Pentru că venirea de faţă a celor buni şi a celor răi cu înlesnire şi cu putinţă este a o cunoaşte, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinţilor îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atât de cu linişte şi cu blândeţe se face, încât se aduce bucurie, veselie şi îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dânşii, El este bucuria noastră şi a lui Dumnezeu Tatăl este puterea. Iar gândurile sufletului rămân netulburate şi neînvăluite, încât el făcându-se strălucit de ea, vede pe cei ce i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeieşti şi al celor ce au să fie într-însul.

    Iar dacă, ca nişte oameni s-ar înfricoşa de vederea celor buni, care se arată, numaidecât iau frica de la dânşii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea şi îngerul care s-a arătat femeilor la Sfântul Mormânt şi cel ce s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: Nu vă temeţi; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoştinţa venirii de faţă a celor buni.

    Deci, în acest fel este arătarea sfinţilor. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet şi strigare, ca şi când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiţi şi a unor tâlhari, de la care se face frică sufletului, tulburarea şi neorânduială gândurilor, mâhnire, uriciune către pustnici, trândăvie, întristare, pomenirea rudeniilor şi frică de moarte; şi de aici pofta celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune şi nestatornicia obiceiurilor.

    Deci, când cineva din voi va vedea aşa ceva, vă veţi teme; dacă însă frica se va lua de la voi şi în locul ei s-ar face bucurie negrăită şi voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gândurilor şi celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi liniştea sufletului arată sfinţenia celui ce vine de faţă. Aşa Avraam, când a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan când s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.

    Iar dacă s-ar face tulburare şi sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoaşteţi că este năvălirea celor răi. Şi aceasta să vă fie vouă semn. Când sufletul unora s-ar teme, să ştiţi că este de faţă venirea vrăjmaşilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria şi Zaharia, şi Acela ce S-a arătat la mormânt femeilor; ci, mai cu seamă, când îi vor vedea temându-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoşeze, şi, de aceea, sărind asupra lor, îi batjocoresc, zicând: „Închinaţi-vă nouă!”.

    Iată, pe elini aşa i-au amăgit, că aşa s-au socotit de dânşii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin nişte năluciri ca acestea făcute înaintea Lui, l-a certat şi i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui Unuia vei sluji. Deci, vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, că diavolii de la noi auzind nişte glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălţa pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o înveţe cineva şi ori s-o râvnească şi s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mântuitorului.

    Pentru aceea El zicea ucenicilor: Nu vă bucuraţi că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în ceruri. A se scrie numele în ceruri, este mărturia faptei bune şi a vieţii voastre. A scoate pe diavoli este darul Mântuitorului, Celui care l-a dat. Pentru aceea, celor ce nu în fapte bune, ci în semne se făleau şi ziceau: Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli şi întru numele Tău am făcut multe puteri? Domnul le-a răspuns: Amin zic vouă, nu vă ştiu pe voi. Căci cunoaşte Domnul căile necredincioşilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

    Deci, voiam să tac şi nimic din cele pentru mine să nu zic şi să vă îndestulaţi numai cu acestea. Dar să nu socotiţi că acestea le zic în zadar, ci să credeţi că acestea le povestesc cu iscusinţă şi adevăr; pentru aceasta, deşi ca un om fără de minte m-am făcut, dar ştie Domnul Cel ce mă aude, curăţenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea şi sporirea voastră, spun vouă meşteşugirile diavolilor pe care le-am văzut.

    De câte ori m-au fericit pe mine diavolii şi eu i-am blestemat pe dânşii în numele Domnului? De câte ori mi-au spus despre apă Nilului şi eu le-am zis: „Şi ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozindu-mă şi m-au înconjurat ca nişte ostaşi cu toată înarmarea şi cu cai; iar altă dată mi-au umplut casa de fiare şi de târâtoare şi eu cântam: Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări; apoi prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.

    Au venit odată pe întuneric, având năluciri de lumină, şi-mi ziceau: „Am venit să-ţi aducem lumină, Antonie”. Iar eu închizându-mi ochii, mă rugam şi îndată s-a stins lumina necredincioşilor. După câteva luni, au venit grăind şi cântând din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mânăstirea, iar eu mă rugam a rămâne nemişcat cu cugetul.

    După aceasta, iarăşi venind, băteau din palme, fluierau şi jucau, iar eu mă rugam şi stăruiam cântând, ei îndată au început a plânge şi a se tângui, ca şi cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel ce a surpat şi a risipit îndrăzneala şi nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt cu nălucire şi a îndrăznit a zice: „Eu sunt puterea lui Dumnezeu, eu sunt pronia; ce voieşti să-ţi dăruiesc ţie?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Şi mi se părea chiar că l-am bătut.

    Deci, îndată cel atât de mare s-a făcut nevăzut, împreună cu toţi ai săi, pentru numele lui Hristos. Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, având cu sine năluciri de pâini, şi mă sfătuia, zicând: „Mănâncă şi încetează multele osteneli; om eşti şi vei slăbi”. Iar eu, înţelegând meşteşugul lui, m-am sculat să mă rog şi el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieşit pe uşă, făcându-se nevăzut. De câte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating şi să-l caut pe dânsul! Iar eu cântam împotriva lui şi acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, şi eu ziceam: Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos; şi după aceasta mai mult se risipeau unii după alţii. Şi eu nu eram acela ce i-am surpat pe ei, ci Domnul, Cela ce zice: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.

    Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învăţaţi a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului şi ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiţi şi aceasta spre întemeiere şi neînfricoşare şi credeţi-mă că nu mint.

    Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: „Cine eşti tu?” El răspunse: „Eu sunt, satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauţi aici?”. Zis-a acela: „Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu, zicându-i: „Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?” El a zis: „Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar”.

    Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: „De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit”. Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.

    Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile.

    Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.

    Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: „Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?”.

    Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: „Cine eşti şi de unde vii?”. Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat”.

    Acestea vorbind Antonie, toţi se bucurau. Şi într-unii creştea darul faptei bune, iar dintr-alţii ieşea împuţinarea la suflet şi părerea înceta. Deci, toţi se plecau a defăima bântuirea cea diavolească, minunându-se de darul cel dat lui Antonie de la Domnul, spre desluşirea duhurilor.

    Atunci în munţi erau multe mânăstiri, ca nişte corturi pline de cete dumnezeieşti: ale celor ce cântau, ale celor ce citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie şi ale celor ce lucrau ca să facă milostenie; ale celor ce aveau dragoste şi împreună glăsuire între dânşii. Deci, se vedea cu adevărat că o ţară, care de sine era împodobită cu cinstirea de Dumnezeu şi cu dreptatea. Căci nu era acolo cel ce nedreptăţea, sau cel nedreptăţit ori prihănit; ci mulţimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încât văzând cineva mânăstirile şi o rânduială ca aceasta a monahilor, ar fi putut să zică: Cât sunt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale Israile, ca nişte văi umbroase, şi ca nişte raiuri, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul, şi ca nişte cedri lingă ape.

    Antonie, după obicei, ducându-se întru a sa mânăstire, îşi întindea nevoinţa şi pustnicia şi în fiecare zi suspina aducându-şi aminte de locaşurile cereşti; apoi, tot dorul său îl avea către dânsele, văzând viaţa oamenilor în fiecare zi. Pentru că vrând să mănânce şi să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale trupului, se ruşina, socotind sufletul cel nematerial.

    De multe ori, vrând a mânca împreună cu mulţi monahi şi aducându-şi aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dânşii, socotind că ruşine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alţii mâncând. Însă mânca pentru nevoia trupului, de multe ori încă şi cu fraţii, cucernicindu-se de aceştia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decât trupului.

    Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puţină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului şi folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vârtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mântuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mânca, nici cu trupul, cu ce vă veţi îmbrăca. Şi voi nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu vă înălţaţi. Căci acestea toate le caută neamurile şi Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea. Însă căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

    După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximin (305-313). Şi adunându-se sfinţii mărturisitori în Alexandria, lăsând mânăstirea, le-a urmat şi el, zicând: „Să ne ducem şi noi ca să ne nevoim, de vom fi chemaţi sau să privim pe cei ce se nevoiesc”. Deci, avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor şi în chinuri şi în temniţe, el avea multă sârguinţa spre divan; adică îndemna către sârguinţă pe ceilalţi chemaţi, care se nevoiau; iar pe cei ce mărturiseau, a-i primi şi a-i petrece până ce se vor săvîrşi.

    Judecătorul văzând netemerea lui şi a celor împreună cu dânsul, cum şi sârguinţa către mărturisire, a poruncit ca nici unul din monahi să nu se arate în divan, nici să petreacă în cetate nicidecum. Deci, toţi ceilalţi au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atât de mult a ţinut în seamă porunca, încât chiar şi-a spălat haina pe deasupra şi a doua zi a stat la un loc înalt şi s-a arătat strălucit înaintea ighemonului. Toţi se minunau de aceasta, iar ighemonul văzându-l, pe când trecea cu rânduiala lui, că el stă fără frică, arătând sârguinţa creştinilor, căci se ruga să mărturi-sească şi el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mâhnit, căci n-a mărturisit şi el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru şi al altora, ca prin pustnicia pe care o învăţase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzându-i petrecerea lui, mulţi se sârguiau în a se face râvnitori ai petrecerii sale.

    Deci, slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana şi fericitul Petru a mărturisit credinţă, Antonie s-a întors iarăşi la mânăstirea sa. Şi era acolo în fiecare zi, mărturisind cu ştiinţă şi nevoindu-se cu pătimirile credinţei, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă şi postea de-a pururea; iar îmbrăcămintea o avea pe dinăuntru de păr şi pe deasupra un cojoc pe care l-a păstrat până la sfârşitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici picioarele n-a suferit a le băga în apă fără de nevoie; încă nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat, după ce s-a săvârşit.

    Liniştindu-se în chilia lui şi punându-şi în gând ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească, a venit un oarecare condu-cător de ostaşi, cu numele Martinian şi a supărat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bântuită de diavol; iar după ce a aşteptat mult, bătând în uşă, şi i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătându-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sunt om şi eu ca şi tine; dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu şi fiica ta se va tămădui”.

    Acela crezând şi chemând pe Hristos, s-a dus şi a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: Cereţi şi vi se va da. Apoi mulţi din cei ce pătimeau, nedeschizîndu-le uşa, şedeau afară din mânăstire, dar crezând şi rugându-se, se vindecau de boli.

    După ce s-a văzut supărat de mulţi care veneau la dânsul şi nelăsându-l a se duce după socoteala lui, precum voia, temându-se că nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul, ori el să se mândrească, ori altceva mai mult decât ceea ce este să socotească pentru dânsul, a chibzuit şi a pornit spre Tebaida de sus, la cei ce nu-l cunoşteau; şi luând pâini de la fraţi, a şezut lingă ţărmurile râului, privind dacă ar trece vreun caiac, că intrând într-însul, să se ducă cu dânşii.

    Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dânsul, zicându-i: „Antonie, unde te duci şi pentru ce?”. Iar el, netulburându-se şi aşteptând ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns, zicând: „Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniştesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici şi mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dânsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă şi îndoită osteneală ai să primeşti; iar dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sunt neştiutor de aceasta?”.

    Atunci îndată i-au arătat-o nişte saracini, care voiau să călătorească în partea aceea şi, apropiindu-se de dânşii, Antonie, îi rugă să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceştia, ca fiind îndemnaţi dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osârdie. Călătorind cu dânşii trei zile şi trei nopţi, au ajuns la un munte foarte înalt, având sub el apă limpede dulce şi foarte rece, câmpii din afară şi puţini finici, neîngrijiţi.

    Deci, Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, că Acesta eră Care îl însemnase şi care i-a grăit lingă ţărmurile râului; deci, la început primind pâini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dânsul; şi îndată a şi cunoscut locul acela ca pe casă sa. Saracinii aceia văzând sârguinţa lui Antonie, treceau înadins totdeauna pe calea aceea şi bucurându-se, îi aduceau pâine; apoi avea şi puţină mângâiere cu finicii aceia.

    După acestea, înştiinţându-se fraţii de locul acela, aducându-şi aminte ca nişte fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzând Antonie că din pricina pâinii se ostenesc unii până acolo la dânsul şi pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gândit în sine şi a rugat pe unii, din cei care veneau la dânsul, să-i aducă o sapă şi puţin grâu.

    Şi după ce i s-au adus acestea, înconjurând pământul dimprejurul muntelui şi aflând puţin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, având cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a semănat grâul. Făcând în fiecare an această, îşi scotea pâinea de acolo, bucurându-se că nu face supărare nimănui pentru aceasta şi că în toate se păzeşte pe sine neîngreunător. După acestea, văzând iarăşi pe unii venind la dânsul, a semănat şi puţine verdeţuri, ca cei ce veneau la dânsul să aibă puţină mâncare după osteneala acelui drum greu.

    La început, fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura şi lucrarea de pământ. Iar el apucând cam în glumă pe una din fiare, a zis tuturor: „Pentru ce mă păgubiţi pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceţi-vă, şi de acum, în numele Domnului, să nu vă mai apropiaţi de cele de aici”. Deci dintr-acea vreme, ca şi cum temându-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea singur înăuntrul muntelui aceluia, îndeletnicindu-se în rugăciuni; iar fraţii, care îi slujeau lui, l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măsline, legume şi untdelemn, căci acum era bătrân.

    Deci, el petrecând acolo, multe lupte a pătimit, potrivit cu cele scrise, nu împotriva sângelui şi a trupului, ci a celor potrivnici. Căci acolo auzea gâlcevi, glasuri multe şi sunete ca nişte arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulţi îl vedeau pe el luptându-se şi rugându-se împotriva lor. Pe cei ce veneau la dânsul, îi îmbărbăta, însă el se nevoia plecându-şi genunchii şi rugându-se Domnului.

    Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atâtea fiare, de cele cu patru picioare şi de târâtoare care erau acolo, nu se înfricoşa de sălbăticia lor; ci, cu adevărat, potrivit cu cele scrise, nădăjduia spre Domnul, având mintea neclintită şi neînvăluită. Dar diavolii fugeau şi fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dânsul.

    Deci, diavolul, precum cânta David, pândea pe Antonie şi scrâşnea la el din dinţi, iar Antonie se ruga Mântuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, şi de multă lui meşteşugire. Deci, priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, şi mai toate hienele care se aflau în pustia aceea, ieşind din cuiburile lor, l-au înconjurat, şi era singur în mijlocul lor. Căscând gurile, fiecare îngrozindu-l a-l muşca, el pricepând meşteşugul vrăjmaşului, a zis către ele: „Dacă aţi luat stăpânire asupra mea, sunt gata a fi mâncat de voi, iar dacă aţi fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviţi, ci duceţi-vă, căci eu sunt rob al lui Hristos”.

    Acestea zicând Antonie, acelea îndată au fugit, ca de un bici fiind gonite prin cuvântul lui Antonie. Apoi după puţine zile, el lucrând, căci voia să se ostenească, venind cineva la uşă, trăgea lucrurile pe care le da celor ce veneau la dânsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie sculându-se şi ieşind, a văzut o fiară care se asemăna omului până la coapse, iar pulpele şi picioarele avându-le asemenea asinului. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Sunt rob al lui Hristos. Dacă eşti trimis asupra mea, iată de faţă sunt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei au fugit, încât de iuţeala fugii a căzut şi a murit; iar moartea fiarei era căderea diavolilor, căci ei se sârguiau a le face acestea toate, ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

    Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dânşii a-i cerceta după atâta multă vreme, cum şi locuinţele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dânsul şi aveau cu dânşii o cămilă, care le ducea pâinea şi apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea şi nu era deloc apă de băut, decât numai în muntele acela, în care se afla mânăstirea lui. Deci, sfîrşindu-li-se pe cale, şi arşiţa fiind prea cumplită, toţi erau să se primejduiască. Căci înconjurând ei locurile şi neaflând apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos şi pe cămilă au lăsat-o să se ducă, deznădăjduindu-se mult.

    Bătrânul văzând că toţi se primejduiesc, mîhnindu-se foarte mult, a suspinat şi despărţindu-se puţin de dânşii, şi-a plecat genunchii şi întinzând mâinile la cer, s-a rugat şi îndată Domnul a făcut a ieşi apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bând toţi, s-au înviorat şi umplând burdufurile, au căutat cămila şi au găsit-o; căci se întâmplase de se legase funia de o piatră şi astfel era ţinută. Deci, prinzind-o şi adăpând-o, au pus pe ea burdufurile cu apă şi astfel au călătorit nevătămaţi.

    Iar după ce au venit la mânăstirile cele din afară, toţi monahii văzându-l, ca pe un părinte îl sărutau. Şi el ca nişte merinde aducându-le din munte, îi ospăta cu cuvintele sale şi-i împărtăşea de folos sufletesc. Iarăşi atunci s-a făcut bucurie în munţi, râvna de sporire şi îndemânare prin credinţă între dânşii. Se bucură şi el văzând sârguinţa monahiilor, cum că şi soră-sa care îmbătrânise în feciorie şi ea era egumenă a altor fecioare.

    După câteva zile, iarăşi s-a întors în muntele său şi mulţi veneau la dânsul, iar alţii care pătimeau, au îndrăznit a merge la el. Deci, el către toţi monahii care veneau la dânsul, de această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi şi a se păzi de gânduri întinate şi de dezmierdări trupeşti, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu săturarea pântecelui, ci a fugi de slavă deşartă, a se ruga adeseori, a cânta psalmi înainte de culcare şi a învăţa pe de rost poruncile din dumnezeieştile Scripturi; apoi a pomeni faptele sfinţilor, că urmând râvnei acestora să se pună la rânduiala sufletul, aducîndu-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Şi mai ales îi sfătuia să cugete adeseori la graiul Apostolului: „Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici lună pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

    Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

    Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

    Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca”.

    Acestea le poruncea Antonie celor ce veneau la dânsul; iar cu cei ce pătimeau, împreună pătimea şi împreună se ruga şi de multe ori îl ascultau pe dânsul. Dar nici fiind ascultat nu se fălea, nici neascultîndu-se nu cârtea, ci de-a pururea mulţumea Domnului; pe cei ce pătimeau îi îndemna să fie îndelung răbdători şi să ştie că tămăduirea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, decât numai a lui Dumnezeu, Celui ce face când voieşte şi câte voieşte. Deci, cei ce pătimeau primeau sfătuirea lui ca o tămăduire, iar cuvintele bătrânului deprinzându-le, se îndemnau a nu se împuţina cu sufletul, ci mai vârtos răbdau îndelung; apoi cei tămăduiţi învăţau a mulţumi, nu lui Antonie, ci lui Dumnezeu.

    Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, având boală grea, încât şi limba i se mâncase şi ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe Antonie ca să se roage pentru dânsul; iar el rugându-se, a zis lui Fronton: „Du-te şi te vei tămădui”. Iar el stăruind, rămase câteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămânând aici, nu te vei putea tămădui; ieşi de aici şi ducându-te în Egipt, vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezând acela, a ieşit şi nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, şi s-a făcut omul sănătos, după cuvântul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mântuitorul.

    Încă şi o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o patimă grea şi foarte urâtă. Era apoi şi la trup slăbănoagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinţii acesteia înştiinţându-se că oarecari monahi merg la Antonie, şi crezând Domnului care a tămăduit pe aceea căreia îi curgea sânge, i-a rugat să meargă cu dânşii şi ei, împreună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinţii bolnavei au rămas cu copila mai jos de munte, la monahul Pafnutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie şi i-au povestit despre fecioară, cum i-a întâmpinat; apoi i-au povestit patima fecioarei şi cum a călătorit împreună cu dânşii.

    Apoi l-au rugat ca să dea voie şi aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceţi-vă şi o veţi afla pe dânsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sunt, ci tămăduirea este a Mântuitorului, Celui ce face în tot locul milă cu cei ce-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga şi mie mi-a arătat iubirea Sa de oameni; căci acolo fiind fecioară, îi va tămădui patimă”. Şi s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieşind monahii, au văzut pe părinţi bucurându-se şi pe copilă sănătoasă.

    Într-o vreme, doi fraţi oarecare venind la Antonie pentru sfat, şi lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celălalt era aproape de moarte; deci, nemaiputând călători, zăcea la pământ, gata să moară.

    Iar Antonie şezând în munte, chemă pe doi monahi ce se întâmplaseră să fie acolo, şi-i rugă, zicându-le: „Luaţi un vas de lut cu apă şi alergaţi pe calea aceea ce vine dinspre Egipt, căci venind doi fraţi, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sârguiţi; că aceasta mi s-a arătat mie, rugându-mă”.

    Deci, mergând monahii, l-au aflat pe unul zăcând mort şi l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa şi l-au dus la bătrânul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va întreba: „Pentru ce mai înainte de a se săvîrşi fratele, nu a spus Antonie aceasta?” Unul ca acesta zicând aşa, nu judecă drept, că nu era a lui Antonie judecata morţii, ci a lui Dumnezeu, Cel ce pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Antonie numai această îi era partea minunii, că, şezând în munte, avea mintea către Dumnezeu, care i-a descoperit de departe cele viitoare.

    Altă dată, şezând el iarăşi în munte şi căutând în sus, a văzut pe un oarecare ducându-se la cer şi multă bucurie aveau cei ce-l duceau. Apoi, minunându-se şi fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înştiinţeze, cine ar fi. Şi îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sihastru a petrecut până la bătrâneţe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei până la muntele unde petrecea Antonie, era de 13 zile.

    Deci cei ce erau cu Antonie, văzându-l minunându-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Şi au auzit că acum s-a săvârşit Amun, pustnicul şi iubitul său, căci era cunoscut lui, pentru că adeseori venea acolo şi multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este şi acesta:

    Odată, fiind trebuinţă a trece el râul, ce se numeşte Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dânsul, să se depărteze de dânsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul, când vor trece apa. Apoi, dezbrăcându-se Teodor, se ruşina de sineşi, văzându-se gol. Deci, numaidecât fără veste a fost dus de partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind şi el bărbat cucernic, şi apropiindu-se de dânsul şi văzând că l-a întrecut şi că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înştiinţeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voieşte să-i spună, îi cuprinse picioarele şi îi zise că nu-l va lăsa până ce nu îi va spune.

    Deci, văzând Amun sârguinţa lui Teodor, mai ales şi pentru cuvântul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut şi el ca nimănui să nu-i spună până la moarte. Şi aşa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine şi dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei şi că nu este cu putinţă asemenea lucru la oameni, fără numai Domnului, şi celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

    După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moartea lui Amun, au însemnat ziua. Apoi, venind nişte fraţi de la muntele Nitriei, după 30 de zile, i-au întrebat şi au cunoscut că în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducându-se la cer sufletul bătrânului. Deci, foarte mult s-au minunat şi aceştia şi aceia de curăţenia sufletului lui Antonie, cum într-atâta depărtare de cale de 13 zile fiind, îndată s-a înştiinţat şi a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

    Şi nu numai acesta, ci şi un oarecare comite, cu numele Arhelau, venind odată şi aflând pe Antonie singur rugându-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară, cu numele Policratia, din Laodiceea, minunată şi de Hristos purtătoare; căci aceea pătimea de stomac şi de o coastă din nevoinţa cea aspră şi era cu totul slăbănoagă cu trupul. Deci, Antonie s-a rugat, iar comitele a însemnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Şi ducându-se în Laodiceea, a aflat pe fecioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hârtia în care a scris vremea rugăciunii şi, înştiinţându-se, a arătat şi el îndată scrisoarea.

    Toţi au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dânsa Domnul de dureri, când Antonie se ruga, înduplecând bunătatea Mântuitorului pentru dânsa. Încă şi pentru cei ce veneau la dânsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte; uneori încă şi cu o lună mai înainte, cum şi pricina pentru care veneau.

    Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alţii pentru boale, iar alţii care se munceau de diavoli. Şi toţi nu socoteau că trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întorcea fiecare simţind folos. Deci, unele ca acestea zicându-le şi văzându-le, se rugă ca nimeni să nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vârtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă celor ce suntem oameni neputincioşi, a-L cunoaşte după putere.

    Într-o vreme, pogorându-se iarăşi la mânăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie şi să se roage împreună cu monahii; atunci el a simţit un miros foarte greu. Iar cei din corabie zicând: „Este peşte ori pastramă stricată în corabie şi acestea poate miros greu”. El zicea că altă pricină este. Pe când el vorbea, un tânăr oarecare, care având diavol, intrase mai înainte şi se ascunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Domnului nostru Iisus Hristos, a ieşit. Şi omul s-a făcut sănătos, iar toţi cei ce erau în corabie au cunoscut că diavolul era reaua mirosire. Încă şi altul oarecare din cei străluciţi având diavol, a venit la dânsul; şi era diavolul acela atât de cumplit, încât cel îndrăcit nu cunoştea că venea către Antonie.

    Cei ce l-au adus rugau pe Antonie să se roage pentru dânsul; iar lui Antonie făcându-i-se milă de tânăr, se ruga şi toată noaptea împreună cu dânsul a privegheat. Iar tânărul dimineaţa deodată sărind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei ce l-au adus mâniindu-se asupra lui, certându-l şi bătându-l, Antonie a zis către dânşii: „Nu vă miniaţi asupra tânărului, că nu este el cel ce face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certându-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul şi să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul şi i-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieşirii diavolului”. Acestea zicând Antonie, îndată tânărul s-a făcut sănătos şi de aceea înţelepţindu-se, a cunoscut unde era, iar pe bătrânul îl săruta, mulţumind lui Dumnezeu.

    Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul, cu un glas ne-au spus despre dânsul cei mai mulţi din monahi. Dar încă acestea nu sunt atât de minunate pe cât celelalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrând el să mănânce, şi sculându-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simţit rănit cu mintea. Şi lucrul era preaslăvit, căci se vedea că şi cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăjmaşi cumpliţi, stând în aer şi vrând a-l opri ca să nu treacă. Iar cei ce-l conduceau, se luptau împotriva lor şi-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”.

    Deci, vrând ei să spună că a avut păcate din naşterea lui, cei ce-l duceau pe Antonie ziceau către vrăjmaşi: „Pe cele de la naşterea lui i le-a şters Domnul, iar de când s-a făcut monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-şi dea seama singur”. Atunci cei ce-l pârau şi nu puteau să-l biruiască, i-au făcut neoprită calea.

    Şi îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănânce şi a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinând şi rugându-se. Căci se minuna văzând că împotriva multora ne este nouă lupta, şi cu câte osteneli are cineva să treacă văzduhul acesta. Şi spunea că aceasta este ceea ce zice Apostolul: Suntem supăraţi de domnul stăpânirii văzduhului.

    Căci întru aceasta vrăjmaşul are stăpânire pentru a se lupta şi a se ispiti, ca să oprească pe cei ce trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicând: Luaţi toată înarmarea lui Dumnezeu, ca nimic rău în ea având pentru noi vrăjmaşul, să se ruşineze. Apoi această învăţându-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: Ori în trup nu ştiu ori afară de trup nu ştiu, Dumnezeu ştie. Pavel până la al treilea cer s-a răpit şi după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorât. Iar Antonie s-a văzut că a ajuns în aer şi s-a nevoit până s-a arătat liber. Avea încă şi acest dar: căci şezând deosebit în munte, dacă vreodată nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvânt, aceasta făcându-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu învăţat şi înţelepţit.

    După acestea, făcând el odată vorbire către cineva care venise la dânsul, despre petrecerea sufletului şi despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noaptea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicând: „Antonie, sculându-te, ieşi că ai să vezi ceva”. Deci, ieşind, căci ştia pe cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav şi înfricoşat stând şi ajungând până la nori; iar pe unii suindu-se ca nişte înarmaţi, şi pe acela întinzându-şi mâinile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe alţii mai presus de dânsul zburând şi fără de primejdie trecând; de aceea, fără de grijă se suia. Şi pentru unii ca aceştia cel înfricoşat scrâşnea din dinţi, iar pentru cei ce se agăţau de dânsul, el se bucură. S-a făcut apoi glas către Antonie, zicându-i: „Înţelege lucrul cel văzut”. Şi deschinzîndu-se mintea lui, a înţeles că cel înfricoşat este vrăjmaşul sufletelor, care pizmuieşte pe credincioşi; iar pe cei vinovaţi îi apuca şi îi oprea să treacă, dar pe cei ce nu s-au plecat lui, nu putea să-i ţină, ca pe unii care mai presus decât el se înălţau.

    Aceasta după ce a văzut-o, ca şi cum întru pomenire aducând-o şi mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în rugăciuni şi în sine se minuna fiind întrebat şi supărat de cei ce erau împreună cu dânsul; deci, era silit să le spună, ca un părinte, neputând să ascundă învăţăturile de fiii săi, mai vârtos fiindu-le şi povăţuitor, căci ştiinţa lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învăţând că rodul pustniciei este bun şi vedeniile de multe ori se fac mângâiere a ostenelilor.

    El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit, cugetător, căci pe cei bisericeşti foarte mult îi cinstea şi tot clerul voia a fi cinstit mai mult decât sine. Înaintea episcopilor şi a preoţilor nu se ruşina a-şi pleca capul şi a se smeri; cum şi diaconilor, dacă cândva ar fi venit la dânsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul sufletului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenie) lui, neruşinîndu-se a se învăţa şi el de la dânsul.

    Căci de multe ori îi întreba şi rugă pe toţi care erau împreună cu dânsul, să asculte învăţătură de la dânsul, şi mărturisea că se foloseşte de orice cuvânt bun ar fi zis cineva. Faţa lui avea mult şi prea slăvit dar de la Mântuitorul; căci dacă ar fi fost de faţă împreună cu mulţimea de monahi, şi dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cunoscut mai înainte, îndată acela, întrecând pe ceilalţi, alerga la dânsul, ca şi cum de vederea lui era atras. Şi nu se deosebea cu înălţimea de ceilalţi, ci numai cu rânduiala obiceiurilor şi cu curăţia sufletului.

    Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea şi simţirile cele din afară, încât după suflet avea veselă şi faţa; iar din mişcarea trupului simţea şi înţelegea aşezarea sufletului, după cum se scrie: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte; iar fiind întru mâhnire, se posomorăşte. Aşa Iacob a cunoscut pe Laban, că cugetă vrăjmăşia şi a zis către femeile sale: Nu este faţa tatălui vostru că ieri şi alaltăieri.

    Tot aşa Samuil a cunoscut pe David, căci aducători de bucurie erau ochii săi şi dinţii ca laptele de albi; tot astfel şi Antonie se cunoştea. Căci niciodată nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mâhnea, fiind vesel cugetul lui. Încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu monahii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către bună credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinu-ieşte sufletului.

    Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s-o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui. Iar odată minţind arienii că tot aceleaşi le cugetă şi el, precum le cugetă şi ei, el s-a tulburat şi s-a mâniat asupra lor.

    După acestea, fiind rugat şi de episcop şi de toţi fraţii, s-a pogorât din munte şi, intrând în Alexandria i-a ocărit pe arieni, zicând că eresul lor este cel mai de pe urmă şi că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Şi învăţa pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că s-a făcut din cele ce nu sunt, ci că este dea pururea vecuitor Cuvânt şi Înţelepciune a fiinţei Tatălui. Pentru care şi păgânesc lucru este a zice, că a fost vreme, când nu a fost; căci de-a pururea Cuvântul a fost şi este împreună cu Tatăl.

    De aceea, zicea el, să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea răii-credincioşi arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul. Voi, crezând bine, sunteţi creştini, iar aceia numind „zidire” pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de pagini, slujind zidirii mai vârtos decât lui Dumnezeu Ziditorul. Şi să credeţi că chiar toată zidirea se mânie asupra lor, căci pe Ziditorul şi Domnul tuturor, prin care toate s-au făcut, pe Acesta îl numără împreună cu făpturile”. Deci, toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizînd eresul cel luptător de Hristos al arienilor.

    Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, şi elinii şi chiar cei ce se numesc popi ai lor veneau la biserica creştinească, zicând: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toţi îl numeau astfel pe dânsul şi acolo pe mulţi i-a curăţit Domnul de diavoli printr-însul şi pe cei vătămaţi la minte i-a vindecat. Mulţi încă din elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrânul, crezând că se vor folosi. Deci atâţia creştini s-au făcut în acele puţine zile, cât a zăbovit el acolo, câţi ar fi văzut cineva într-un an făcându-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dânsul pe toţi păgânii; el netulburându-se, zicea, că aceştia nu sunt mai mult decât acei diavoli, cu care ne luptăm în munte.

    Iar când a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl petreceam, şi când am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Aşteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se munceşte de diavol, aşteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc şi eu alergând”. Bătrânul auzind şi fiind rugat de noi, a aşteptat.

    Când s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar Antonie rugându-se şi pe Hristos numindu-L, a ieşit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei binecuvânta pe Dumnezeu şi toţi îi mulţumeau; şi el încă se bucura ducându-se la casa sa în munte. El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţând carte, era om isteţ la minte şi priceput.

    Deci, odată doi filozofi elini au venit la dânsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepând pe oameni după chipurile lor, ieşind către dânşii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-aţi ostenit atâta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”. Iar ei zicând că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis: „Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate.

    Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sunt eu, că eu sunt creştin”. Iar ei minunându-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temându-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dânsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dânşii: „Voi ce ziceţi, ce este mai întâi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?” Ei răspundeau: „Că întâi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.

    Acest răspuns spăimântând pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunându-se că vedeau atâta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând şi prietenos şi avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.

    După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sunt înţelepţi şi cerând de la dânsul cuvânt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrând s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertându-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor: „Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sunt plini de patimi.

    Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvântul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mântuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcându-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gândite? Ori a asemăna în cele necuvântătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu câte patru picioare şi pe târâtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sunt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

    Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Când voi dintr-aceasta, adică din minte hotărând pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu câte patru picioare şi chiar în cele târâtoare se mută; pe când credinţa noastră zice că pentru mântuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

    Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoană, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi când despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bântuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sunt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.

    Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mântuirea oamenilor şi voi nu credeţi.

    Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvântători şi despre necuvântarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pământ, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vârtos decât Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dânsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.

     Iar ei nedumerind-se şi întorcându-se încoace şi încolo, Antonie zâmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, având acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovadă cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întâi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobândi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”

    Ei au răspuns: „Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”. Antonie a zis: „Bine aţi zis că credinţa iese din aşezământul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sârguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decât silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

    Şi cum că adevărat este cuvântul, iată acum noi neînvăţându-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sunt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.

    Voi făcând silogisme şi sofisticând, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţând credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi că de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele.

    Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sunt descântecele egiptenilor? Unde sunt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de când s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sunt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sunt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decât ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.

    Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, când a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau când întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Când s-a defăimat moartea? Negreşit, numai când Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzând pe mucenici defăimând moartea pentru Hristos, sau văzând pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

    Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luând din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sunt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dânsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducându-i în mijloc, a zis: „Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dânşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.

    Zicând acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimântau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

    Iar Antonie a zis: „Ce vă minunaţi de aceasta, nu suntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

    Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunându-se de acestea, s-au dus, sărutându-l şi mărturisind că s-au folosit de la dânsul. Deci, a ajuns până la împăraţi vestea despre Antonie. Căci înştiinţându-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum şi fiii lui, Constanţiu (337-361) şi Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dânsul. Dar nici scrisorile nu le ţinea în seamă dânsul, nici se bucura de trimiteri. Ci acelaşi era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împăraţii. Şi după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi şi a zis către dânşii: „Nu vă minunaţi că vă scrie împăratul, că este om şi el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor şi prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci, voia să nu primească scrisorile spunând: „Eu nu ştiu să scriu răspunsuri către nişte feţe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi şi zicând că împăraţii sunt creştini şi nu se cuvine să fie defăimaţi, a poruncit să se citească scrisorile.

    Apoi a scris şi răspunsuri, lăudându-i că ei cred şi se închină lui Hristos; deci, îi sfătuia cele către mântuire şi să nu socotească a fi lucruri mari cele de faţă şi mai cu seamă a-şi aduce aminte de judecată ce va să fie. Şi să ştie că numai Hristos este Împărat adevărat şi veşnic. Apoi îi rugă pe dânşii să fie iubitori de oameni şi să aibă grijă de dreptate şi de săraci. Iar împăraţii, primindu-i răspunsurile, se bucurară.

    El era iubit de toţi şi toţi se rugau să-l aibă pe dânsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăşi în muntele cel dinăuntru, ţinându-se de pustnicia şi nevoinţa cea obişnuită; şi de multe ori şezând împreună cu cei ce veneau la dânsul, avea vedenii, precum în profeţia lui Daniil este scris: apoi şi după un ceas vorbea tot aceleaşi cu fraţii cei ce erau cu dânsul. Iar ei îl cunoşteau pe dânsul că avusese vedenii. Pentru că şi cele ce se întâmplau în Egipt, de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie, îndeletnicindu-se în vedenie.

    Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei ce erau împreună cu dânsul şi cutremurându-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Înfricoşându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dânşii: „O! fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”. Iar ei, iarăşi rugându-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimând, a zis: „O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare.

    Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrânul şi după doi ani s-a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe paginii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau.

    Atunci toţi am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: „Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s-a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”.

    Deci acestea sunt lucrurile, minunile şi vederile lui Antonie; şi se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atâtea minuni, a Mântuitorului este făgăduinţa care zice: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta „Mută-te de aici”, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă vouă, şi iarăşi: Amin, amin zic vouă, dacă veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu se va da. Apoi El este Cel ce a zis ucenicilor Săi şi tuturor celor ce cred într-Însul: Pe cei bolnavi vindecaţi-i, pe diavoli scoateţi-i, în dar aţi luat, în dar să daţi.

    Deci Antonie, a tămăduit pe cei bolnavi, nu poruncind, ci rugându-se şi amintind numele Domnului, încât tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea ci Domnul, Care prin Antonie se milostivea şi tămăduia pe cei ce pătimeau. A lui era numai rugăciunea, pustnicia şi nevoinţa, pentru care şezând în munte, se bucura prin vedeniile cele dumnezeieşti, dar se mâhnea fiind supărat şi tras afară în muntele cel de jos.

    Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putinţă să se suie ei acolo, pentru că le urmau mulţi din cei ce se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceştia. Ei însă trimiteau pe cei ce erau vinovaţi, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pătimind necazuri şi văzându-i pe dânşii tânguindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Şi nu era nefolositoare osteneala şi supărarea lui, că venirea lui se făcea multora spre folos şi facere de bine; căci şi judecătorilor le folosea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decât toate, să se teamă de Dumnezeu şi să ştie că, cu ce judecată vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea iubea vieţuirea din munte mai mult decât toate acestea.

    Deci, într-o vreme o supărare că aceasta pătimind de la cei ce aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se pogoare; apoi venind şi vorbind de ajuns cele despre mântuire, el zicea că nu poate să întârzie cu dânşii, spunându-le: „Precum peştii stând pe pământ uscat mor, aşa şi monahii stând împreună cu voi şi petrecând, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum porneşte peştele spre mare, aşa şi noi spre munte, că nu cumva, stând să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dânsul şi încă multe altele, apoi minunându-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dumnezeu, că de unde are atâta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”

    Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe creştini pentru iubirea ce avea faţă de arienii cei cu nume rău. Şi era atât de crud, încât bătea şi pe fecioare şi pe monahi îi dezgolea şi îi chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dânsul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: „Văd o urgie venind asupra ta; încetează de a prigoni pe creştini, că nu cumva să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

    Valens primind scrisoarea şi citind-o, a râs şi scuipând-o, a lepădat-o jos, iar pe cei ce a adus-o i-a ocărât, poruncindu-le să vestească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijeşti de monahi, te voi izgoni acum şi pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile şi l-a ajuns urgia, că în întâia latură a Alexandriei, care se numeşte Hereia, a ieşit însuşi Valens şi Nestorie, eparhul Egiptului, amândoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens şi mai blânzi decât toţi cei ce se hrăneau la dânsul; deci, neajungând ei la locul pomenit, au început a se juca caii unul cu altul, după cum erau obişnuiţi şi numaidecât cel mai blând, pe care era Nestorie, apucând cu gura pe Valens şi dându-l jos de pe calul lui, a căzut peste el şi cu dinţii i-a zdrobit coapsele, încât când a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

    Atunci, toţi s-au minunat, că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci, aşa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dânsul atât îi sfătuia, încât uită îndată a judeca şi fericea pe cei ce se leapădă şi se depărtează de viaţa aceasta şi de grijile lumeşti. Astfel, pe cei nedreptăţiţi îi părtinea, încât socotea că nu alţii ci el însuşi era cel ce pătimea. Deci, el era de folos tuturor, încât mulţi din ostaşi şi din cei ce aveau averi multe, se lepădau de greutăţile vieţii şi se făceau monahi.

    Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci, cine se ducea mâhnit la dânsul şi nu se întorcea bucurându-se? Cine venea la dânsul plângând pe cei morţi şi nu părăsea îndată plânsul? Cine venea miniat şi nu se schimba îndată în prietenie şi iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul şi, văzându-l, nu defăima îndată bogăţia? Care monah, împuţinându-se cu sufletul şi alergând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare şi mai sârguitor? Care tânăr venind în munte şi privind la Antonie, nu se lepăda îndată de desmierdări şi nu iubea înţelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli şi nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri şi nu se alina cu cugetul? Iscusirea aceasta a lui Antonie era mare, că, după cum am zis mai înainte, avea darul desluşirii duhurilor, cunoştea mişcările lor, şi după sârguinţă şi pornirea pe care o avea cineva, îl cunoştea pe dânsul.

    Nu numai că nu-l batjocoreau, ci şi pe cei supăraţi de ei prin gânduri, îi învăţa cum să poată răsturna bântuielile acelora, povestindu-ne neputinţele şi vicleniile diavolilor. Deci, fiecare ca şi cum s-ar fi pregătit la luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului şi a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logodnici, văzând pe Antonie, pe acea parte de râu, rămâneau fecioare lui Hristos. Apoi venea la dânsul şi de prin părţile din afară, iar aceştia împreună cu toţi, folosindu-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toţi rămânând sărmani de părintele lor, se mângâiau prin pomenirea lui, ştiind sfătuirile şi dojenile lui. Iar în ce fel a fost sfârşitul vieţii lui, cu cuviinţă este şi mie a rosti şi vouă celor ce doriţi a auzi, că şi acest lucru al lui s-a făcut iubit.

    După obiceiul său cerceta pe monahii din muntele de jos şi, înştiinţându-se prin descoperire dumnezeiască despre sfârşitul său, a grăit fraţilor: „Aceasta este cercetarea cea mai de pe urmă făcută de mine vouă şi mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăşi în viaţa aceasta. Că vremea a sosit ca să mă dezleg de aici, că sunt de aproape o sută şi cinci ani”. Deci, auzind ei acestea, plângeau, îmbrăţişau şi sărutau pe bătrân. Iar el bucurându-se, ca şi cum dintr-o ţară străină ar merge la cetatea sa, le vorbea şi le poruncea: „Să nu vă leneviţi întru osteneală, nici să vă necăjiţi întru pustnicie, ci să trăiţi ca şi cum în fiecare zi aţi fi gata de moarte; apoi să vă sârguiţi, după cum am zis mai înainte, a păzi sufletul de gândurile cele întinate; să aveţi râvna către sfinţi şi să nu vă apropiaţi de schismaticii meleţieni; ştiţi viclenia, răutatea şi voinţa lor cea rea. Nici să aveţi vreun prieteşug cu arienii, că şi păgânătatea acestora tuturor este arătată. Nici căutând la judecătorii cei ce părtinesc lor să vă tulburaţi, că va înceta nălucirea lor cea stricăcioasă în puţină vreme. Deci, păziţi-vă curaţi şi mai cu seamă de aceştia păziţi predania părinţilor şi prin urmare credinţa cea dreaptă, întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi aţi învăţat-o, şi de la mine v-aţi adus aminte”.

    Dar fraţii silindu-l să rămână la dânşii şi acolo să se săvârşească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obiceiul ca trupurile bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, mai ales ale sfinţilor mucenici, a le învălui şi înfăşura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pământ, ci a le pune pe paturi şi a le păstra înăuntru la dânşii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei răposaţi. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta şi pe episcopi, să poruncească poporului, aşijderea şi pe femei le sfătuia, zicând: „Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru că şi trupurile patriarhilor, ale proorocilor până acum se păzesc în morminte; şi încă şi trupul Domnului în mormânt s-a pus şi, punând piatră peste uşa mormântului, l-a ascuns până când a înviat a treia zi”. Şi acestea zicându-le, le spuse că păcătuiesc cei ce după moarte nu ascund trupurile celor ce se săvârşesc; chiar de ar fi şi sfânt; căci ce este mai mare şi mai sfânt că trupul Domnului şi care totuşi s-a pus în mormânt?

    Deci mulţi ascultându-l, puneau trupurile sub pământ şi mulţumeau Domnului, căci bine au fost învăţaţi de dânsul. Aceasta cunoscând-o şi temându-se că nu cumva să nu facă şi cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieşi, sfătuind şi învăţând cele cuviincioase pe monahii cei din muntele acela. Şi suindu-se în muntele unde se obişnuise a petrece, după puţină vreme, s-a îmbolnăvit. Chemând pe cei doi monahi, care fuseseră împreună cu el cincisprezece ani, nevoindu-se şi slujindu-i la bătrâneţe, ale căror nume erau Macarie şi Plotin, a zis către dânşii:

    „Eu, O! fiilor, precum este scris, mă duc pe calea părinţilor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche să nu o pierdeţi, ci ca şi cum aţi face început de pustnicie, aşa sîrguiţi-vă să păziţi osârdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bântuiesc, ştiţi cum sunt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dânşii, ci mai vârtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luînd-aminte şi pomenind sfătuirile pe care le-aţi auzit de la mine. Nici o împărtăşire să nu aveţi cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, că ştiţi că şi eu mă abăteam şi mă feream de aceştia pentru eresul lor cel de Hristos urîtor şi rău credincios; ci sîrguiţi-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întâi cu Domnul, apoi cu sfinţii; ca astfel după moarte, întru veşnicele locaşuri, ca pe nişte prieteni cunoscuţi să vă primească şi sfinţii pe voi. Acestea gândiţi-le, acestea cugetaţi-le şi de aveţi vreo purtare de grijă pentru mine, mă veţi avea ca pe un părinte al vostru; dar să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, că nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

    Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul. Împărţiţi hainele mele şi daţi lui Atanasie episcopul un cojoc şi haina pe care o aşterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Celălalt cojoc daţi-l lui Serapion, episcopul; voi ţineţi haina cea de păr, şi mântuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi”.

    După ce zise acestea şi aceia l-au sărutat, ca pe nişte prieteni au văzut îngerii care veniră la dânsul şi, bucurându-se de dânşii, el şi-a întins picioarele şi zăcând cu faţa în sus, se arăta vesel; după aceea şi-a dat sufletul, şi s-a dus la Sfinţii Părinţi. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfăşurându-l şi îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pământ. Şi nimeni nu ştie până acum unde este ascuns, afară de cei doi ucenici ai lui. Deci, luând ei cojocul fericitului Antonie şi haina cea purtată de dânsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci, văzându-le cineva, ca pe însuşi Antonie le vedea. Apoi îmbrăcându-se cu ele, ca şi sfătuirile lui le purtau cu bucurie.

    Acesta este începutul pustniciei şi al nevoinţelor lui Antonie, acesta este şi sfârşitul vieţii lui trupeşti. Acestea sunt încă mici pe lângă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteţi socoti şi voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinereţe până la atâta vârsta, mereu păzindu-şi sârguinţa pustniciei şi a nevoinţei.

    El nici de bătrâneţe nu se biruia, ca să mănânce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu şi-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-şi spele picioarele cu apă. Şi cu toate acestea, cu trupul său a rămas nevătămat. Pentru că ochii îi avea nevătămaţi şi întregi, văzând bine şi din dinţi niciunul nu i-a căzut, decât numai unii s-au tocit până la gingii pentru multă vârsta; apoi cu picioarele şi cu mâinile a rămas sănătos; şi pe scurt zicând, se arăta mai bine şi mai sârguitor decât toţi cei ce întrebuinţau multe feluri de hrană şi multe feluri de haine. Deci, pretutindeni era vestit şi de toţi era lăudat, şi încă dorit de cei ce nu-l văzuseră.

    Acesta este semnul faptei bune şi al sufletului său iubitor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din înţelepciunea cea din afară, nici pentru oarecare meşteşug, ci pentru singură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns şi şedea în munţi. Cine dar, dacă nu Dumnezeu, a fost Acela ce pretutindeni face cunoscuţi pe oamenii Săi şi care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deşi ei pe ascuns şi în taină lucrează fapte bune, deşi ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe nişte luminători îi arată tuturor. Ca astfel cei ce aud să cunoască că este cu putinţă a se împlini poruncile lui Dumnezeu şi a avea râvna către fapta cea bună.

    Deci, citiţi-le acestea şi celorlalţi fraţi, ca să înveţe cum trebuie să fie viaţa monahilor şi să se încredinţeze că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos va proslăvi pe cei ce-L proslăvesc, şi pe cei ce slujesc Lui până la sfârşit; apoi nu numai întru Împărăţia cerului îi duce, ci şi aici fiind ascunşi şi sîrguindu-se a se lepăda şi de cele dintr-însa, îi face arătaţi şi vestiţi, atât pentru fapta bună a lor, cum şi pentru folosul tuturor celorlalţi.

    Iar dacă va fi trebuinţă chiar şi paginilor citiţi-le, că măcar aşa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, – care este Fiul lui Dumnezeu, ci şi cei ce-i slujesc Lui curat şi adevărat şi cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sunt zei; deci pe aceştia creştinii îi vădesc, că nu numai că nu sunt zei, dar îi gonesc, ca pe cei ce sunt amăgitori şi stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru, i se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

    Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dânsul: „Cum rabzi, o! părinte, fiind lipsit de mângâierea cea din cărţi?” Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o! filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, când voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dânsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, ce se numea smeritul, l-a primit şi la calea mântuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculându-se la rugăciune şi iarăşi lucrând şi iarăşi rugându-se. Cum a văzut pe diavolul întinzându-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunând că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfârşit şi în această povestire se află despre dânsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dânsul, vrând să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

    Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecând prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dânşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dânşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atât de mare şi înalt era întru fapte bune, încât dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

    Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicând între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea că nu cumva să fie rănit de dânsul; pentru că venise bătrânul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvârşită şi se întărise cu Sfântul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva din noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?” Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrânul care nu se teme de noi şi de la dânsul să mă încredinţez de aceasta?”.

    Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei câştiga dorirea”. Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dând chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce -, a tăinuit aceasta o vreme de bătrânul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

    Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?” Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

    Ducându-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcându-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stând înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns această de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”

    Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, când vine la El, chiar când acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: „Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El”.

    Iar când te va întreba: „Care sunt cele poruncite de El?”, să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu:

    „Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă?

    Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvârşeşti trei ani stând la un loc, şi întorcându-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche”. Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată”; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii”, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi această cu gând smerit, atunci vei fi primit în rânduiala ta cea dintâi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu”.

    Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie această neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mântuire”. Aceasta zicând îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tângui, ca şi cum plângea în chip de om, şi, venind la bătrânul, s-a înclinat. Bătrânul dinţii nu l-a văzut, ci în mintea să îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

    Apoi sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând ziua şi noaptea: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche”; zicând aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii”; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată”. Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

    Iar Zerefer îndată lepădând acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, uriciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu până acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temându-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc uriciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

    Acestea zicând şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sârguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cât mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decât diavolii în veci te vei chinui în gheenă; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decât numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfârşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo.

    De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osândi cu dânsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfârşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o! de câte bunătăţi te vei îndulci după sfârşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobândi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.