Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu (25 aprilie)

207

Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminţia lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru şi fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomeneşte în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon şi Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire şi prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus şi episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioşilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, aşa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.

    Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o şi citind-o, a încredinţat că este adevă-rată şi a poruncit tuturor s-o citească şi să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria şi binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părţile acelea ca Livia şi Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idoleşti, le-a luminat cu lumina – sfintei credinţe şi le-a adus la Hristos. Şi pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor şi a celorlalţi clerici; apoi a învăţat pe mulţi oameni o viaţă atât de îmbunătăţită, încât şi necredincioşii se minunau foarte mult şi-l lăudau.

    Pentru că povesteşte Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea şi Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credinţă ai istoriei bisericeşti, că slăvitul între evrei cu înţelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înştiinţat despre creştinii cei ce au fost în Alexandria şi în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care şi aceasta: „Unii ca aceştia – adică creştinii – bogăţiile cele vremelnice şi toate averile lor îşi lasă şi nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Şi ori în ce loc sunt, ei au deosebite şi cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie şi cu curăţie îşi săvârşesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceştile citiri acolo se ascultă şi cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânşii ies de prin cetăţi şi lepădând toate grijile cele lumeşti petrec în câmpii, în grădini şi în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toţi oamenii, ştiind că însoţirea cu cei ce nu se potrivesc cu viaţa, este împiedicare spre fapta bună.

    Apoi înfrânarea şi omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânşii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alţii până a patra zi nu gustă nimic; alţii în tâlcuirile şi înţelegerile Scripturii fiind mai iscusiţi şi cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-şi aduc aminte până la a şasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne şi nimic din cele mişcătoare, ci numai pâine şi apă, sare şi isop. Acestea erau la dânşii desfătările.

    Sunt între dânşii şi din partea femeiască, care s-au deprins cu o viaţă ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie şi cucernicie. Şi în înţelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci şi trupurile îşi sfinţesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălăşluirea înţelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Şi acei care doresc sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu şi patul cel neîntinat şi fără de moarte, din care se naşte rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înţelegere şi tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineaţă se scoală la doxologia lui Dumnezeu şi la rugăciune, la cântare şi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alţii câte şapte săptămâni petrec în post desăvârşit. Această zi este la dânşii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoţii şi diaconii săvârşesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toţi aceia este mai întâi şezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu şi despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt şi în preda-niile apostoleşti. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părţile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a şi sfârşit prin pătimire.

    Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie aşa: „În acea vreme, când Sfinţii Apostoli s-au împărţit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părţile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist şi păzitor al dumnezeieştilor canoane ale Sfintei Apostoleştii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia şi în Pentapoli. Pentru că toţi cei din părţile acelea au fost netăiaţi împrejur, împietriţi la inimă şi închinători la idoli, plini de toate necurăţiile şi slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetăţile, satele şi la răspântii zideau capişti, idoli şi fermecătorii şi toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat şi a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învăţătură a lui Hristos şi făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproşi îi curăţa şi duhurile cele necurate şi cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Şi mulţi cu acea apostolească propovăduire şi facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi pe idoli împreună cu capiştile le-au lepădat şi sfărâmat şi s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

    Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului şi să semene acolo sămânţa cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetăţuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopţile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.

    Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoinţă acolo şi, sărutând pe fraţi, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci fraţii lui l-au petrecut până la corabie şi mâncând cu dânsul pâine, s-au despărţit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria şi ieşind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion şi, intrând prin porţile cetăţii, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!” Apoi, văzând pe cizmar dregând încălţăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare şi-a străpuns mâna stângă cu unealta sa şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul şi a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!” Şi era dureroasă rană de la mina cizmarului şi mulţime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ şi, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!” Şi îndată i s-a tămăduit rana şi i s-a însănătoşit mâna.

    Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum şi curăţă şi îmbunătăţita lui viaţă, care se cunoştea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea şi rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ţi dea pâinea vieţii celei cereşti”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

    Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraţilor”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-şi cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine eşti tu şi de unde este în ţine cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ţi-L voi arăta pe El ţie”. Zis-a omul: „Aş fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Şi Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos şi a-i arăta din prooroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada şi Odiseea şi câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, şi îi arăta lui că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Şi a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele şi minunile lui şi s-a botezat el şi toată casa lui, şi o mulţime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut şi din zi în zi s-a înmulţit numărul credincioşilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânşii, şi huleşte zeii lor şi opreşte a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el şi-l pândeau să-l prindă.

    Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon; cum şi alţi şapte diaconi şi pe alţi unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli şi a petrecut doi ani, unde a întărit pe fraţii cei ce erau acolo, punându-le în cetăţile cele de primprejur episcopi, preoţi şi clerici şi iarăşi s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe fraţii cei ce se înmulţiseră cu darul şi în credinţa Domnului, care şi biserică şi-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta şi, plecându-şi genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creştinii s-au înmulţit, batjocorind pe elini, şi pe idolii lor îi ocărau.

    Înştiinţându-se elinii, stăpânitori ai cetăţii, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă şi zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire şi orbilor vedere. Deci îl căutau pe el şi negăsindu-l, scrâşneau din dinţi şi strigau cu mânie în capiştele lor cele necurate şi la jertfele lor cele idoleşti, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul şi fermecătorul acela!” Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paştilor şi, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci şi patru ale lunii aprilie, în care şi la elini se săvârşea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârşea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necuraţii, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii şi prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui şi-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!” Iar Sfântul Marcu mulţumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!” Şi fiind târât sfântul pe pământ şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sângele lui.

    După ce a înserat, necuraţii elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniţă, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopţii, uşile fiind încuiate şi străjerii dormind înaintea uşilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinţilor celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănţuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău şi moaştele tale pe pământ vor fi păzite!”

    Văzând această vedenie, Sfântul Marcu şi-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinţii Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ţie, Stăpâne, primeşte cu pace sufletul meu şi nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce şi de îngropare, şi a zis către dânsul: „Pace ţie, Evanghelistul Meu!” Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace şi Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!” Şi s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniţă o mulţime de cetăţeni şi scoţând pe sfânt afară, i-au pus iarăşi funia de grumajii lui şi iarăşi îl târau peste pietre ascuţite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!” Iar Sfântul Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”

    Acestea zicând, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulţimea necuraţilor elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele şi-a ascuns razele sale şi s-a făcut tunet înfricoşător, a căzut cutremur mare şi ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri şi au ucis pe mulţi. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoşătoare”. Iar oamenii cei binecredincioşi mergând, au îngrijit trupul sfântului şi l-au dus la locul unde îşi făcea rugăciunile sale şi cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră şi săvârşeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit şi mai scump având decât sfintele lui moaşte.

    Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârşit în Alexandria Egiptului, în douăzeci şi cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava şi stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.