„Via cea înşelătoare…”

206

Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: „Am să mă duc de-a dreptul spre ea, şi luând câţiva struguri, îmi voi potoli setea.”

Porni. Dar peste puţin, băgă de seamă că merge printr-o mlaştină. Îşi zise iarăşi: „Nu va fi nimic dacă îmi voi murdări încălţămintea de noroi.”

Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-şi veştmintele. În loc de a se întoarce îndărăt, păşi mai departe, zicându-şi: „Nu face nimic. Numai să ajung la struguri.” Pe la mijlocul mlaştinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, îşi mânji mâinile, faţa, părul… Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-şi cele din urmă puteri, aproape de a cădea istovit, ieşi la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Îşi zise: „Măcar dacă aş ajunge la via aceea!

Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înşelătoare. Privindu-se pe sine îşi zise: „Iată că sunt plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?”

Aşa e şi cu mocirla păcatelor, dragii mei…

Din Al. Lascarov-Moldovanu, Viata crestina în pilde, Editia II, Bucuresti