Sunt foarte multe momente în care deznădăjduim. Ce să facem în astfel de cazuri?

63

Deznădejdea este fructul păcatului. Și necredința este fructul păcatului. Cunosc un tânăr care a mers la mănăstire și pe urmă a plecat… De ce? Pentru că tinerețea lui era încărcată de niște patimi urâte, grele. Și atunci i-a slăbit credința. Adică erau păcate din acestea mari – cum spunem în rugăciune: „Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele, nu le pomeni Doamne” (cf. Ps. 24, 7) –, păcate strigătoare la cer, împotriva firii. Căutați ce înseamnă păcate împotriva firii, sunt cele care se făceau în Sodoma și Gomora. Păcatele grele, din copilărie, din tinerețe, îți provoacă o înstrăinare de Dumnezeu, o îndepărtare de Dumnezeu. O pustiire se întâmplă înlăuntrul tău. Și te simți apoi chinuit, aruncat în starea aceasta de descumpănire, de deznădejde. Și atunci, în acest caz, ce zic Sfinții Părinți? Nu primi astfel de gânduri.

Aruncă-le de la tine, aruncă-le în capul satanei. Așa ne învață Sfinții Părinți. Clar! Mărturisește-le la spovedanie. Așa trebuie făcut când îți vin gânduri din acestea diabolice, gândurile acestea spurcate, care sunt, de obicei, urmare a fărădelegilor, a spurcăciunilor din trecut, sunt o urmare a lipsei noastre de pocăință.

Într-o primă fază se poate ajunge la disperare. Apoi, a doua fază este deznădejdea, în sensul de pierdere  a nădejdii în Bunul Dumnezeu. Disperarea vine în momentele foarte grele. Aceasta trebuie s-o calci în picioare, să zdrobești capul șarpelui. S-o alungi de la tine. Dacă nu poți, du-te la un frate, la un coleg apropiat și-i spune: „Măi, am venit fiindcă am început să mă dau cu capul de pereți, am început să înnebunesc”. Disperarea este o stare a nebuniei, în fond. Și stai de povești cu el și uiți de deznădejde. Și, mai ales, aleargă la duhovnic! Spovedania și Taina Împărtășaniei împrăștie deznădejdea. Prin spovedanie, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, prin post și prin rugăciune, putem să biruim toate aceste ispite.

Vă aduceți aminte când tatăl tânărului îndrăcit a mers la Hristos și i-a spus: „Doamne, miluiește pe fiul meu […]. L-am dus la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece” (Mat. 17; 15, 16). Iar Domnul Hristos a alungat duhul cel rău, l-a vindecat pe tânăr; a plecat omul cu băiatul sănătos. Apoi, apostolii, foarte scandalizați și rușinați, au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Mat. 17, 19). „Pentru puțina voastră credință” (Mat. 17, 20), a răspuns Mântuitorul. Și a continuat: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Mat. 17, 21). Unele confesiuni au anulat, au dat cu buretele peste post. Dacă merg tot așa, mâine vor spune că nu trebuie nici să ne rugăm. Iată unde duce erezia, înstrăinarea de Ortodoxie. Până la urmă duce la pieirea veșnică.

Arhiepiscop Iustinian Chira, Trăiți frumos și-n bucurie, în vol. Crinii Țarinii II, Mănăstirea Putna, Edit. Nicodim Caligraful, 2014, p. 115-117