Soţul meu nu merge la Biserică…

61

Cât este de frumos să ai o familie unită prin credinţă. O familie baza şi temelia căreia e Hristos. Duminicile să nu mergi la biserică doar cu copiii, dar să simţi că e cu adevărat o duminică în familie. Adică una care începe întotdeauna cu Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi continuie cu familia reunită la masă, iar apoi cu careva activităţi din această zi. Dar realitatea nu e chiar acea, pe care ne-am dori-o. Şi atunci din dorinţa de a fi „pe plac lui Dumnezeu”, dar de fapt, dintr-o râvnă nu prea chibzuită, încercăm să ne forţăm partenerul de viaţă către acest pas – de a merge la biserică, de a posti, de a respecta careva sărbători. Şi cel mai des ajungem la un rezultat diametral opus de cel aşteptat, cel de alături, nu doar că nu vrea să ne urmeze pe această cale, dar şi nici nu prea înţelege de ce ar trebui s-o facă. Căci să impui cuiva cu forţa să simtă şi să iubească ceva neclar pentru el, nu prea e posibil. Şi atunci ar trebui să abandonăm, să ne îngrijim doar de propriul suflet şi atât?

Desigur că aceasta nu ar fi o cale la care ne chemă Hristos. Orice ne-am dori să facem, ar trebui s-o facem cu Hristos. Cu credinţa şi încrederea deplină că Dumnezeu poate face orice şi-l poate schimba pe oricine. Doar că nu prin aceste căi pe care mergem noi. Şi de fapt oare Dumnezeu nu-l iubeşte deasemenea şi pe cel care nu are această simţire şi chemare, sau nu o are pentru moment, căci mai mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de drepţi.

În înceracrea aceasta de a-l schimba pe aproapele nostru prin forţare nu este nici un pic de smerenie, iar acolo unde nu e smerenie nu e nici harul Duhului Sfânt. Probabil de atât şi nu numai că nu se schimbă situaţia din familie, dar şi se înrăutăţeşte.

Dacă medităm mai bine toate aceste încercări de a face parcă un bine, ne aduc la contrariul, pierdem şi noi puţinul pe care ne pare care că l-am dobândit. Şi dacă mai adăugăm că ne împătimim tot mai mult de judecarea aproapelui, de părerea de sine şi de mândria, care ne arată că uite eu sunt mai deosebit, eu şi la Biserică nu lipsesc şi mă rog şi…Dar oare aşa ne cere Dumnezeu să fim.

Şi atunci când e prea multă forţare deobicei apare şi rezistenţa. Dacă îl întrebăm pe cineva „Când ai fost ultima dată la slujbă, dar când te-ai mărturist ultima dată” credeţi că el imediat se va căi şi alerga s-o facă? Noi de parcă o facem cu intenţie bună, dar nicidecum şi cu un rezultat la care ne aşteptăm.

Desigur că e foarte bine să ştim să răspundem celui de alături sau chiar oricui de ce nu e corect să „crezi în Dumnezeu în suflet” fără a participa la slujbele şi Tainele Bisericii. Dar fără a ne arăta superioaritatea sau a-l face să regrete că în genere a început discuţia dată.

Dacă am avea dragoste adevărată faţă de soţ, soţie, dar şi oricine căruia am vrea să-i arătăm calea adevărului, nu am face-o prin încercarea de a-l schimba pe el, dar prin încercarea de a ne schimba pe noi.

Să presupunem că nu suntem novicei pe calea credinţei şi câte puţin nu doar „mergem la biserică” dar şi avansăm în smerenie, dragoste, credinţă. Cu timpul vor apărea schimbări în toată comportarea noastră, privirea va luci ca o lumină de dragoste, vocea va fi blândă, vor dispărea veşnicile nemulţumiri şi reproşuri pentru apropiaţi.

Astfel neapărat şi cei apăropiaţi vor simţi aceste schimbări. Oare cu timpul nu-şi vor pune întrebarea (poate nu toţi, dar şi asta mult depinde de noi): „Ce este în credinţa acesta că poate să-l facă pe om atât de nemaipomenit. Aş vrea să văd şi eu în ce constă Învăţătura lui Hristos!”

Da, desigur că sună mai mult a fantezie. Dar nu e chiar aşa. Dacă am vrea noi cu adevărat să urmăm calea lui Hristos, ne-ar ajuta şi El neapărat. Şi atunci nu ar fi nimic imposibil. Desigur că e o calea grea, dar cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Deci cât de mult n-am vrea să schimbăm pe cineva, dar cu atât mai mult să aducem pe cineva la credinţă, trebuie noi să fim trăitorii acestei credinţe. Prin toate, şi în primul rând prin împlinirea Cuvântului lui Hristos – al Evangheliei. Putem să o citim şi să o recitim, să-i cunoaştem numeroase versete pe de rost, dar asta puţin ne apropie şi de trăirea ei.

Şi dacă nu facem noi la ceea ce chemăm, atunci de ce să credem că brusc va vrea să o facă altcineva. Noi să fim lumina vie a credinţei şi atunci neapărat o vor vedea şi alţii şi vor tinde către ea.

Desigur că la moment e doar o relatare despre cum ar trebui să fie şi nicidecum experienţa pe care am parcurs-o pentru a aduce pe cineva la adevăr. Dar ştiu exact că atunci când încep a crede prea multe despre „credinţa” mea, desprea faptul că macar puţin am avansat mai mult decât aproapele meu şi sunt „mai bună” ca el, atunci foarte uşor mă prăbuşesc şi îmi dau seama despre cine sunt cu adevărat. Sunt dureroase aceste căderi. Dar probabil fără ele nicicând n-aş înţelege că pentru Dumnezeu toţi suntem la fel de iubiţi. Şi cel de alături adesea îmi este superior, chiar şi dacă la moment nu are credinţă.

Şi dacă îmi doresc foarte mult ca soţul meu să „mai meragă vreodată la biserică” nu la insitenţa mea, sau chiar şi din dragoste pentru mine (dar ideal din dragoste pentru Dumnezeu), ar trebui să-l ajut să vadă cum e cu adevărat un Creştin Ortodox, dar nu unul care îl forţează zilnic către această cale.

Şi ca să poţi aduce pe cineva la credinţă, trebuie singur să ai una adevărată. Singuri credem puţin, dar ne dorim ca de la credinţa noastră se aprindă alţii. Dar doar anume aşa şi trebuie să fie – să se aprindă….

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Natalia Lozan

Din Pentru dragoste și înțelegere în familie, Ed.Ortodoxia, p. 27-31