Simbolismul inelelor de logodnă

363

Aceste elemente de bază ale logodnei îşi au rădăcinile în obiceiuri foarte vechi şi în tradiţii ale lumii antice şi creştine. Inelul este întâlnit în Antichitate, în procedura diferitelor schimburi comerciale, ca mijloc de garanţie al părţilor implicate1. De asemenea, era folosit ca semn de recunoaştere a unor prieteni atunci când se întâlneau. În acest sens, tăiau în două inelul şi îl foloseau ca simbol, unindu-l în ziua întâlnirii2. Se mai foloseşte ca sigiliu şi în viaţa cotidiană. Sunt cunoscute sigiliile de piatră cu care erau sigilate scrisorile şi contractele comerciale pentru confirmarea identităţii expeditorului sau a proprietarului3.

În Roma antică, purtau inel senatorii, călăreţii şi comandanţii ca simbol al autorităţii. Membrii din clasa de jos ai societăţii (plebeii) purtau inel de fier, exprimându-şi prin aceasta starea lor de robie. Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul robilor. Pe vremea lui Iustinian (527 – 565 d. Hr.), inelul era un semn distinctiv al poziţiei sociale a cetăţenilor. Astfel, cei liberi purtau inel de aur, dezrobiții de argint, iar robii purtau inel de fier4. La multe popoare asiatice, inelul este încă considerat semn al robiei, după cum, de asemenea, în multe părţi ale Orientului, obiceiul femeilor de a purta inel în nas este dovada ascultării şi supunerii lor faţă de bărbat.

În Sfânta Scriptură, este amintit inelul ca dar şi jertfă de ispăşire înaintea Domnului („Şi iată noi am adus prinos Domnului, fiecare ce am putut dobândi din lucrurile de aur: lanţuri, brăţări, inele, cercei şi salbe, pentru curăţirea sufletelor noastre înaintea Domnului”)5, ca podoabă specific feminină („Apoi s-a încălţat cu sandale, şi-a pus colierele, brăţările, inelele, cerceii şi toate podoabele ei. Şi s-a înfrumuseţat atât cât să poată cuceri privirile tuturor bărbaţilor care ar vedea-o”)6 sau având diferite înţelesuri simbolice, după cum se observă şi în a treia rugăciune a logodnei: „Doamne Dumnezeul nostru, Care împreună ai călătorit cu sluga Patriarhului Avraam…”. Aici este descris ca simbol al puterii şi al autorităţii, de vreme ce „prin inel i s-a dat lui Iosif stăpânirea în Egipt („Şi şi-a scos Faraon inelul din degetul său şi l-a pus în degetul lui Iosif…. Şi aşa a fost Iosif pus peste tot pământul Egiptului)”7, ca simbol al slavei, de vreme ce „prin inel a fost preamărit Daniel în ţara Babilonului”8, ca simbol al recunoaşterii, de vreme ce „prin inel s-a arătat adevărul Tamarei”9, şi ca podoabă, ca simbol al cinstei, dar şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, de vreme ce „prin inel Părintele nostru Cel ceresc S-a milostivit spre fiul cel risipitor”10.

În timpul primei perioade creştine, Tertulian ne informează că inelul era foarte des întâlnit printre toate celelalte obiceiuri ale idololatrilor din vremea sa, fără ca acesta să aibă legătură cu venerarea idolilor11. Iudeii şi creştinii au preluat acest obicei de la păgâni, cu toate că unii scriitori din acea perioadă criticau sever folosirea inelului12. După mărturia lui Clement Alexandrinul, inelul era folosit ca pecete. Bărbatul, din primul moment al nunţii, îi oferea femeii sale un inel de aur ca pecete, „ca să le arate că ele sunt păzitoarele casei”13, ca să pecetluiască ceea ce are legătură cu grija casei, recunoscându-o ca reprezentant al lui şi chivernisitoare a casei lui14.

Există, desigur, şi alte obiceiuri mai barbare, conform cărora, iniţial, inelul avea legătură cu răpirea şi asuprirea femeii, semnificând astfel jugul şi lanţul înrobirii. După alţii, inelul simbolizează cinstea pe care o arată bărbatul femeii pentru răscumpărarea ei15. Aceasta nu ne miră deloc dacă ne gândim la legătura dintre femeie şi supunere atât de des întâlnită în lumea greco-romană16, dar şi în dreptul iudaic, conform căruia femeia era „parte din averea bărbatului”17.

Însemnătatea inelului în cadrul nunţii se poate observa şi din altă mărturie a lui Tertulian, conform căreia soţul îşi punea inelul de nuntă spre adeverirea legăturii nupţiale18. Acest obicei care provenea de la romani a trecut la bizantini şi se păstrează în diferite părţi ale ţării noastre19 până astăzi. Logodnicul oferea logodnicei sale, pe lângă alte daruri, un inel care simboliza logodirea lor (μνῆστρον)”. Cu alte cuvinte, inelul constituia arvuna viitoarei căsătorii20.

În unele povestiri din Evul Mediu se vorbeşte de trimiterea inelului de către fată iubitului ei. Un astfel de exemplu este cel al Aretuzei, care îi dă lui Erotokritos un inel, cerându-i să-l poarte întotdeauna la mână, arătându-i prin această că atâta vreme cât este în viaţă, el va fi jumătatea ei21.

Aşadar, inelul este simbolul stăpânirii, al slavei, al supunerii şi al puterii. Este, de asemenea, pecete a recunoaşterii, semn al adeveririi unei legături nupţiale şi al logodnei, precum şi sprijin al tinerilor miri22. Inelele, scrie Sfântul Simeon al Tesalonicului, sunt rânduite pentru învoirea ce s-a făcut şi ca pecete a contractului23. Inelele făcute din diferite materii24capătă în cadrul Bisericii o însemnătate şi mai adâncă. Devin simbol al fidelităţii reciproce, al completării reciproce, al supunerii reciproce şi al jertfirii reciproce a soţilor. Jertfa reciprocă nu înseamnă supunere pasivă a unuia faţă de celălalt, ci o acceptare vie a celuilalt de către celălalt. Schimbarea inelelor care se face de către naş simbolizează completarea reciprocă a lipsurilor unuia prin capacităţile celuilalt. Faptul că inelul se pune pe degetul inelar al mâinii se interpretează ca fiind o „dovadă a unirii inimilor întru dragoste”, după Isidor de Sevilia, iar, în vechime, exista credinţa că „de acolo începe vena care se termină în inimă şi care constituie sălaşul iubirii25.

În Biserică, nu se mai vorbeşte de schimbarea inelelor de la unul la celălalt. Acest lucru îl face preotul26, iar aceste simboluri ale dragostei şi ale jertfei reciproce le binecuvântează Hristos. Înălţarea legăturii căsătoriei bărbatului şi a femeii la înălţimea legăturii dintre Hristos şi Biserică se poate observa şi în acest punct.

Aşadar, inele se găsesc pe Sfânta Masă. Le stăpâneşte Hristos, Sfânta Evanghelie. Preotul le înmânează ca din partea lui Hristos, iar preotul iarăşi împreunează mâinile noilor miri, arătând „desăvârşirea unirii” a celor ce s-au unit în Hristos. Prin preot, Hristos săvârşeşte taina unirii, de vreme ce de către preot, în numele Sfintei Treimi, se săvârşeşte logodna şi unirea mâinilor27.

Este demn de remarcat faptul că în unele rugăciuni păstrate în manuscrise, dar care nu mai sunt astăzi în uz, se accentuează în mod special dimensiunea eshatologică a oferirii şi a binecuvântării inelului. Acest simbol al logodnei este considerat „arvună a Botezului” care ne pregăteşte de mai înainte de nunta Împărăţiei, ne deschide comorile cerului şi constituie o pregustare a Împărăţiei pe care o aşteaptă cei ce s-au curăţit în această viaţă28.

Aşadar, inelele, în afara lui Hristos şi a Bisericii, pot ajunge să fie cătuşe şi lanţuri pentru condamnaţi. În Biserică, devin lucruri de cinste, „binecuvântare cerească”29. Ancorează dragostea dintre doi oameni în legătura de dragoste şi în armonia dintre Hristos şi Biserică. Întăresc dreptele lor şi le supun „dreptei celei puternice a lui Hristos”, arătând calea spre fericirea cea cerească prin călăuzirea şi ajutorul îngerului Domnului.

Panaghiotis Skaltsis, Λειτουργικές Μελέτες (Studii liturgice), Eiditura Pournaras, Tesalonic, 2010, pp. 102 – 107, traducere din limba greacă Cătălin Dobri.

Sursa: www.edj.ro


  1. Ν. Πολίτου, Γαμήλια Σύμβολα, στο Λαογραφικά Σύμμεικτα, vol. 2, Athena, 1921, p. 224.
  2. N.A. Ματσούκα, Λόγος και μύθος με βάση την αρχαία ελληνική φιλοσοφία,EdituraPournaras, Tesalonic, 1990, p.27.
  3. Ε. Α. Βρανόπουλος, Ιστορίατωναρχαίωνχρόνων (Istoria timpurilor străvechi), ΑΛυκείου, Atena, p. 46.
  4. Ν. Πολίτου, op.cit., p. 228.
  5. Numerii, 31, 50: καὶ προσενηνόχαμεν τὸ δῶρον κυρίῳ ἀνὴρ ὃ εὗρεν σκεῦος χρυσοῦν χλιδῶνα καὶ ψέλιον καὶ δακτύλιον καὶ περιδέξιον καὶ ἐμπλόκιον ἐξιλάσασθαι περὶ ἡμῶν ἔναντι κυρίου.
  6. Iudita, 10, 4:καὶ ἔλαβεν σανδάλια εἰς τοὺς πόδας αὐτῆς καὶ περιέθετο τοὺς χλιδῶνας καὶ τὰ ψέλια καὶ τοὺςδακτυλίους καὶ τὰ ἐνώτια καὶ πάντα τὸν κόσμον αὐτῆς καὶ ἐκαλλωπίσατο σφόδρα εἰς ἀπάτησιν ὀφθαλμῶν ἀνδρῶνὅσοι ἂν ἴδωσιν αὐτήν.
  7. Fc. 41, 42 – 43: καὶ περιελόμενος Φαραω τὸν δακτύλιον ἀπὸ τῆς χειρὸς αὐτοῦ περιέθηκεν αὐτὸν ἐπὶ τὴν χεῖραΙωσηφ καὶ κατέστησεν αὐτὸν ἐφ᾽ὅλης γῆς Αἰγύπτου. Vezi şi Estera, 3, 1; 8, 2; I Mac. 6, 15.
  8. Daniel, 6, 18.
  9. Fc. 38, 17 – 18.
  10. Lc. 15, 22; vezi şi Ν. Πολίτου, op.cit., p. 225; În legătură cu această temă, Panaghiotis Trempelas afirmă că „oferirea inelului fiului risipitor este plină de înţeles şi a dovedit faptul că în acea clipă a fost repus în cinstea şi privilegiul de fiu autentic, de care s-a înstrăinat prin viaţa sa risipitoare şi desfrânată”. Tot el aminteşte şi de unele păreri ale Sfinţilor Părinţi, conform cărora inelul semnifică şi pecetea Duhului Sfânt „prin care am fost pecetluiţi în ziua izbăvirii”. Toţi câţi s-au sfinţit sunt împodobiţi şi puşi în cinste. Παναγιώτης Τρεμπέλας, Υπόμνημα εις το κατά Λουκάν Εὐαγγελίου, Atena, 1972, pp. 458 – 459.
  11. De idololatria, 16, PL 1, 762.
  12. Clement Alexandrinul, Pedagogul (Παιδαγωγός), în PG 8, 632C, 633A; vezi şi Δ. Μωραϊτη, Γάμος. ΛειτουργικήΗθική, ΘρησκευτικήκαιΗθικήΕγκυκλοπαίδεια4, 1964, p. 215.
  13. Clement Alexandrinul, op. cit., PG 8, 632 A.
  14. Χατζοπούλου, Τοιερό μυστήριο του γάμου, οιμικτοίγάμοι (Sfânta Taină a Căsătoriei, Căsătoriile mixte din punct de vedere confesional ), Atena, 1990, p. 118.
  15. K.N. Kαλλινίκου, Ο Χριστιανικός ναός και τατελούμενα εν αυτώ (Biserica Creştină şi cele ce se săvârșesc întru ea),Εditura Γρηγόρης , Atena, 1969, pp. 508 – 509.
  16. Ευ. Χ. Αδαμτζίλογλου, Η γυναίκα στη θεολογία του Αποστόλου Παύλου (Femeia în teologia Sfântului Apostol Pavel), Ερμμηνευτική ανάλυσητουΑΚορ. 11, 2 – 16, Tesalonic, 1989, pp. 103 – 129.
  17. « ἧταν μέρος τῆς περιουσίας τοῦ ἀνδρός» Σ. Αγουρίδης, Η επί του όρους ομιλία του Ιησού(Predica de pe munte a lui Iisus), Atena, 1984, p. 62.
  18. Tertulian, Apologia, în PL 1, 30 A.
  19. Grecia (n. tr).
  20. Ν. Πολίτου, op. cit., p. 224 şi 226.
  21. Vezi R. Beaton,Η ερωτική μυθιστορία του ελληνικού μεσαίωνα (Poveste de dragoste din Evul Mediu grecesc), Editura Καρδαμίτσα, Atena, 1996.
  22. Vezi A. Dmitrievskij, Opisanie liturgiceskich rukopisej, Volumul II, Kiev, 1901, pp. 401 – 402.
  23. PG. 155, 508 B.
  24. După diferite tradiţii inelele sunt din aur pentru bărbat. Din argint sau aramă pentru mire şi din aur pentru mireasă. Vezi. Π.Ν. Τρεμπέλας,Μικρόν Ευχολόγιον, vol. I Athena, 1950, pp. 34 şi 37; Ν. Πολίτου, op.cit., pp. 227, 255, 256. După Sfântul Simeon al Tesalonicului, se pune pe Sfânta Masă „inel de fier pentru tăria bărbatului şi inel de aur pentru gingăşia şi curăţia femeii”. PG. 155, 508 A. În manuscrisele de după secolul al XV-lea predomină inelul de aur pentru bărbat şi inelul de argint pentru femeie. Vezi Πολίτου, op.cit., p. 227; Acelaşi lucru este consemnat şi în Molitfelnicul în uz, unde se menţionează următoarele: „Se aşază în partea din dreapta a Sfintei Mese aceste două inele, de aur şi de argint. Cel de argint este poziţionat spre dreapta, iar cel de aur spre stânga, unul lângă altul”. Vezi Molitfelnicul Mare, Editura Αστέρος, Atena, 1980, p. 238. Justificarea acestei din urmă distincţii este aceea că „bărbatul este asemenea soarelui, iar femeia asemenea lunii, împrumutând lumină de la soare”. Χ.Ν. Χατζοπούλου, op. cit., Athena, 1990, p. 118.
  25. PL 64, 702; Wheatly, Rational illustration of the book of common prayer, London, 1975, p. 418.
  26. Simeon al Tesalonicului, Dialogul CCLXXVII, în PG 155, 508 D: „Preotul dă inelul de fier femeii ca din partea bărbatului, iar bărbatului de aur, ca din partea femeii. A treia oară le schimbă spre cintirea Sfintei Treimi”.
  27. Simeon al Tesalonicului, op.cit. în PG 155, 508 D: „Atunci împreunează mâinile lor, arătând că în Hristos s-a făcut aceasta şi că bărbatul primeşte femeia din mâna Bisericii prin preot”.
  28. Π.Ν. Τρεμπέλας, op.cit. p. 39; „Căci prin inel, care este arvună a botezului, comorile cerului se deschid şi se vor bucura cei prin curăţire au câştigat-o pe aceasta”.
  29. Rugăciunea a treia de la Slujba Logodnei.