Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici și Simion Ștefan, mitropoliții Transilvaniei

169

Între mitropoliții de vrednică pomenire ai Transilvaniei de altă dată se numără la loc de cinste și Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest, care a păstorit la Alba Iulia între anii 1640-1643. Venea în acest scaun după unii mari mitropoliți, fiind urmat apoi de și mai vrednicii ierarhi Simion Ștefan (cel care va tipări prima ediție integrală a Noului Testament în românește, în 1648) și Sfântul Sava Brancovici.

De numele mitropolitului Iorest – ca și de acela al lui Sava – se leagă acțiunea energică de apărare a Ortodoxiei românești din Transilvania, în fața încercărilor de calvinizare și de înstrăinare de neam a românilor, pornite de principii și de superintendenții calvini de atunci.

Viața Sfântului Ilie Iorest poate fi reconstituită numai pe baza câtorva izvoare documentare, într-atât de tulburată i-a fost activitatea, după cum informează sfintiromani.ro Este vorba de următoarele mărturii: două însemnări pe manuscrise slavone de la mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau țarului Rusiei, și câteva știri ale unor cronicari transilvăneni. Din scrisoarea către țarul Mihail Feodorovici Romanov, cu data de 2 iunie 1645, aflăm că „acest arhiereu cu numele Iorest este născut în părțile țării ungurești, dar din copilărie a fost dat la învățătură și instruit în țara noastră, a Moldovei, în mănăstirea Putna, și în aceeași mănăstire a fost călugărit, iar după un timp oarecare, ridicat la treapta preoției”. Reiese că Iorest era un transilvănean, probabil din părțile învecinate cu Moldova, sau din Maramureș, așezat de tânăr în ctitoria lui Ștefan cel Mare, unde au viețuit, în curgerea veacurilor, ațâția călugări transilvăneni. După ce a învățat carte și rânduielile bisericești, a fost tuns în monahism, primind numele de Iorest, iar după un timp a fost hirotonit preot, adică ieromonah. Actul hirotoniei sale a putut fi săvârșit, fie de mitropolitul cărturar Anastasie Crimca, acela care păstorea pe atunci în scaunul de la Suceava (c. 1607-1629), fie de fostul episcop Efrem al Rădăuților, retras din scaun și așezat la mănăstirea Moldovița, nu departe de Putna, fie de urmașul său la Rădăuți, episcopul Evloghie (1623-1627). Pe ultima filă a unei Psaltiri slavone în manuscris, din veacurile XV-XVI, aflată la Putna, apare și semnătura: „ieromonah Iorest, vlet 7133 (=1625), noiembrie, 8”. Presupunem că aparținea viitorului mitropolit. Fiind ieromonah în 1625, iar mitropolit în 1640, socotim că s-ai născut prin 1600, deci tocmai în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, care înfăptuise prima unire politică a celor trei țări românești.

În 1637, un preot, Manoil din Suceava, termina de copiat o lucrare a cunoscutului aghiograf bizantin, Simion Metafrastul (sec. X), în slavonește, început, sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crimca și continuată sub aceea a „ieromonahului Iorest, egumen”, după cum aflăm dintr-o însemnare pe manuscrisul respectiv (azi în Biblioteca Saltâcov – Scedrin din Leningrad). Probabil este viitorul mitropolit, ajuns între timp egumen al ctitoriei și necropolei lui Ștefan cel Mare; înseamnă că era un călugăr cu alese preocupări cărturărești, care va fi avut și legături cu școala miniaturistică de la mănăstirea Dragomirna, îndrumată de mitropolitul Anastasie Crimca.

La 3 septembrie 1640 a trecut la cele veșnice mitropolitul Ghenadie al II-lea al Transilvaniei. Chiar a doua zi, superintendentul confesiunii calvine din Transilvania, Ștefan Katona Geleji, îl informa pe principele Gheorghe Rakoczy I despre decesul mitropolitului, făcând recomandări și cu privire la condițiile care ar trebui impuse succesorului său. Dintr-o scrisoare a aceluiași superintendent către principe, reiese că au fost recomandați trei candidați pentru scaunul mitropolitan vacant: Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora, care tipărise acolo mai multe cărți în slavonește și în românește – susținut de Matei Basarab -, protopopul din Hațeg, susținut și dorit de preoți, precum și „un moldovean”, recomandat de Vasile Lupu, care nu era altul decât ieromonahul Iorest.

Din corespondența ulterioară a lui Geleji cu principele rezultă că n-a găsit nici un candidat pentru ocuparea scaunului mitropolitan din Alba Iulia, care să fie dispus „să-și schimbe religia din temelie (in fundamentibus)”, recomandându-i să se lucreze progresiv și cu prudență pentru calvinizarea românilor. În sfârșit, printr-o altă scrisoare, cu data de 8 octombrie 1640, superintendentul își exprima nemulțumirea că principele Gheorghe Rakoczy -, cedând stăruințelor lui Vasile Lupu -, a recunoscut ca mitropolit al românilor ortodocși din Transilvania „un moldovean”, adică pe Ilie Iorest.

Potrivit tradiției, noul mitropolit a fost hirotonit la Târgoviște, în catedrala ctitorită de Neagoe Basarab, de către mitropolitul Teofil care păstorea atunci. Din soborul Sfintei Liturghii vor fi făcut parte sufraganii săi, Ignatie Sârbul de la Râmnic și Ștefan de la Buzău, ori unii arhierei greci veniți în Țara Românească după ajutoare. Fără îndoială că Matei Basarab va fi oferit noului ierarh felurite daruri, așa cum au primit toți ceilalți mitropoliți ai Transilvaniei. De altfel, se cunosc și alte danii ale lui Matei Basarab făcute unor biserici românești din Transilvania, el fiind și ctitorul bisericii din Turnu Roșu, lângă Sibiu.

Probabil, cu ocazia recunoașterii sale în scaun de către principele Gheorghe Rakoczy I, i se vor fi impus unele restricții – în vederea calvinizării Bisericii românești -, așa cum s-a întâmplat cu toți mitropoliții ortodocși ai Transilvaniei, pe care el nu le-a respectat, cum vom constata în cele ce urmează.

Se cunosc puține lucruri din activitatea lui ca mitropolit. În 1641 a apărut la Alba Iulia Evanghelia cu învățătură, dată la tipar încă din timpul înaintașului său, Ghenadie, fiind terminată, după cum se preciza în prefață, în timpul lui „Iorist archimitropolit”. Cartea era o retipărire – aproape pagină cu pagină – a Evangheliei cu învățătură, tradusă din slavonește de preoții Iane și Mihai de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului și tipărită de diaconul Coresi, la Brașov, în 1580-1581.

În tot cursul păstoririi, a făcut vizite canonice în eparhia sa – care cuprindea întreagă Transilvania – spre a cunoaște la fața locului protopopii și preoții, bisericile și mănăstirile, starea religios-morală a credincioșilor, învățătura și starea materială a clerului. De pildă, la începutul lunii iulie 1641, era în părțile Făgărașului, iar peste câteva zile era la Brașov. Potrivit vechiului obicei, va fi convocat, la Alba Iulia, o dată sau de două ori pe an, „soborul mare” al eparhiei, format din protopopi și din unii preoți, care va fi luat felurite măsuri de interes general bisericesc. De asemenea a făcut hirotonii de preoți pentru parohiile eparhiei sale.

Păstoria Vlădicii Iorest ia Alba Iulia n-a fost de lungă durată, căci în februarie 1643 a fost înlăturat în chip brutal din scaun, prin uneltirile cârmuiturilor calvini ai Transilvaniei de atunci. Cauza principală trebuie să o căutăm în aceea că n-a îndeplinit nici una din îndatoririle care i-au fost impuse la numire, ci a rămas statornic în credința ortodoxă, împreună cu păstoriții săi. Presupunem că se va fi împotrivit și presiunilor, exercitate asupra sa de către superintendentul calvin, de a difuza printre preoții și credincioșii săi cunoscutul Catehism calvinesc, redactat în românește și tipărit în 1642, căruia îi va da Varlaam al Moldovei cunoscutul Răspuns din 1645. Vlădica Iorest a fost întărit în convingerile sale ortodoxe și îndrumat să reziste în fața tuturor presiunilor nu numai de formația sa ortodoxă dobândită la Putna, ci și de sinodul întrunit la Iași, în septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă al Kievului. Vreun călugăr de la Putna va fi fost trimis la Alba-Iulia, ca să-l informeze despre cele discutate la Iași, de reprezentanții Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii kieviene și al Bisericii din Moldova. Este sigur că la înlăturarea mitropolitului Iorest din scaun au stat și rațiuni de ordin politic, determinate de înăsprirea relațiilor dintre Gheorghe Rakoczy și Vasile Lupu, care îl recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan.

Acuzațiile care se aduceau neînfricatului apărător al dreptei-credințe le cunoaștem din scrisoarea ierarhilor moldoveni, cu data de 2 iunie 1645, prin care recomandau țarului Rusiei pe Ilie Iorest. „Pe urma – precizau ei – dacă au trecut trei ani, a îndemnat diavolul, care urăște cele bune, pe popa cel mare al craiului cu numele Gheorghe Ciulai, care este. în erezia luterană în care sunt și craiul și toți ungurii, și l-au defăimat pe acest Iorest, arhiereul creștinilor români, la craiul Rakoczy Gheorghe și au adus mărturii mincinoase și i-au făcut mare nedreptate și i-au luat tot ce avea, l-au legat și l-au închis în temniță nouă luni și a suferit în surghiun și împreună cu el mulți preoți creștini, nu pentru altă vină decât pentru credința creștină, voind să-i convertească la luteranism. Și pentru că nu aveau ce să-i facă, văzând că ține tare și neclintit la credința sa, însuși craiul Rakoczy i-a dat, – cu garanția a 24 de chezași -, 1000 de taleri, ca să-i restituie degrabă în vistieria crăiască și l-a liberat, ca să adune și să plătească pentru acei chezași. De aici, a venit în mănăstirea sa, la Putna…”.

Adevăratele motive ale alungării sale din scaun reies și din spusele tradiției, consemnate mai târziu în opere scrise. De pildă, Samuil Micu, în lucrarea sa: Scurtă cunoștință a istoriei românilor, scria că Ilie Iorest „au fost pârât ca cum ar fi om cu viață necuviincioasă și scandalos, pentru care lucru, din po-runca lui Racoți, domnul Ardealului, la Bălgrad (Alba-Iulia, n.n.) în consistoriu au fost judecat și lăpădat din episcopie și dat în mâni mirenești să se pedepsească. Alții zic că pentru împotrivirea păstoricească cu care s-au pus împotriva eresului calvinesc și nu au voit a primi împărtășirea lui, la carea domnul țării îl silea, au fost lăpădat din episcopie și ca să nu vază că pentru credință pătimește, i-au scornit nume rău și i-au făcut pâră mincinoasă”. Iar Gheorghe Șincai, comentând diploma de recunoaștere în scaun a lui Simion Ștefan, în care Ilie Iorest era prezentat ca om cu viață imorală, scria: „Vezi cum se meșteșugea calvinii să tragă la credința și legea lor pe bieții români din Ardeal! Drept aceia, lesne poți crede că pe mitropolitul Bălgradului Elia Iorest… nu pentru bârfele ce se scriu în diplomatul acesta s-au lepădat din vlădicie, ci pentru că n-au primit Catehismul (calvinesc, n.n.)”.

Însuși istoricul unit Augustin Bunea, care prezintă tendențios chipul mitropolitului Iorest, era nevoit să recunoască faptul ca principele calvin Gheorghe Rakoczy I nu putea să-l pedepsească pentru convingerile sale religioase, adică pentru credința sa ortodoxă, întrucât prin cunoscutele legiuiri medievale transilvănene Approbatae Constitutiones era oprită asuprirea religioasă și trecerea forțată la altă confesiune, pe când imoralitatea putea fi pedepsită și de autoritatea civilă, fie cu moartea, în cazul celor căsătoriți, fie cu amendă în bani și bătaie, în cazul celor necăsătoriți. Deci, trebuia găsit un temei legal care să justifice scoaterea mitropolitului din scaun. O îndepărtare pentru credința sa ortodoxă ar fi provocat nemulțumirea celor doi domni din Țara Românească și Moldova, Matei Basarab și Vasile Lupu, cu care Gheorghe Rakoczy avea tot interesul să păstreze relații de bună vecinătate. Chiar și faptul că a primit 1000 de taleri din partea lui Rakoczy – sumă enormă pentru acest timp – ca să-și răscumpere cei 24 de garanți, trebuie interpretat ca o tactică a aceluia de a fi considerat de vecinii săi ortodocși ca un principe tolerant în probleme religioase. În afară de aceasta, din diploma de confirmare a lui Simion Ștefan ca mitropolit, din 10 octombrie 1643, reiese că Iorest a fost judecat de un „săbor mare, de toți protopopii și preoții românești de legile grecească și sârbească (ortodoxă, n.n.)”. Desigur, cârmuitorii calvini nu puteau lua singuri hotărâri împotriva lui, pentru ca să nu supere pe cei doi domnitori români; din această pricină, i-au înscenat un proces, în care au apărut ca acuzatori și judecători proprii săi protopopi, desigur din aceia care erau interesați sub raport material în acțiunea prozelitistă calvină. N-ar fi exclus ca între judecătorii lui să fi apărut și mireni calvini, cum se va întâmpla peste patru decenii, în procesul înscenat mitropolitului Sava Brancovici.

Înlăturat din demnitatea arhierească, Iorest a fost aruncat în închisoare, unde a pătimit timp de nouă luni, împreună cu „mulți preoți creștini”, între care vor fi fost și călugări de la catedrala mitropolitană, care s-au opus acțiunii de calvinizare a românilor. Din moment ce a stat nouă luni închis, înseamnă că a fost eliberat prin noiembrie 1643. După aceea a plecat la Putna, așa cum aflăm din scrisoarea ierarhilor moldoveni către țarul Rusiei. Nu mai avem alte știri despre el până în iunie 1645, când a plecat în Rusia pentru a strânge banii trebuitori achitării celor 1000 de taleri. Presupunem, însă, că va fi participat la acel sobor al ierarhilor din Moldova și Țara Românească – convocat de mitropolitul Varlaam al Moldovei -, ca să ia atitudine împotriva Catehismului cu caracter calvin, tipărit la Prisaca în 1642, și să aprobe cunoscuta replică a mitropolitului moldovean: Răspuns împotriva Catehismului calvinesc. Păstorind aproape trei ani în Transilvania, Vlădica Iorest va fi putut împărtăși celor prezenți amănunte interesante nu numai asupra doctrinei calvine, ci mai ales asupra metodelor prozelitiste folosite de cârmuitorii calvini din Transilvania pentru atragerea românilor la confesiunea lor.

În iunie 1645, Mitropolitul Iorest a plecat în Rusia, pentru a strânge ajutoare, așa cum făcuseră și alți ierarhi și călugări transilvăneni. Avea asupra lui scrisoarea de recomandare către țarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, dată în Suceava, la 2 iunie 1645. Un astfel de act primise și din partea lui Vasile Lupu. Era însoțit de călugărul Gherman – desigur din mănăstirea Putna – și de nepotul său, Jurca. La 28 iunie 1645 era în orașul de graniță Putivlia (între Ucraina și Rusia), iar la 24 august, la Moscova. Prezentându-se la biroul ambasadorilor, a înmânat cele două scrisori și a declarat că „a fost mitropolit în Alba-Iulia și din cetatea aceasta l-au alungat ungurii, pentru credința ortodoxă și creștinească, și i-au făcut multe necazuri. A venit pe urmă în Moldova…, iar de aici a plecat să se închine Maiestății Sale Țarului din Moscova”.

Primit într-o primă audiență, el a oferit țarului părticele din moaștele Sfântului Dumitru din Tesalonic, primind în schimb felurite daruri și bani. Se pare că a rămas în Moscova până în primăvara anului următor, din moment ce în octombrie 1645 solicita să i se dea lemne de foc, precum și permisiunea de a cerceta Lavra Sfântul Serghie, împreună cu cei doi însoțitori. Fiind om de carte, presupunem că în acest răstimp a luat cunoștință de unele lucrări teologice scrise în slavo-rusă, a cercetat renumitele biserici ale Kremlinului și din orașul Moscova, cele din Lavra Sfântul Serghie a slujit în diferite biserici și a cunoscut vlădici, preoți și călugări ruși.

Potrivit obiceiului, la plecare se va fi prezentat din nou țarului, în așa numita „audiență de adio”. Am putea presupune că la reîntoarcere va fi cercetat și Kievul, unde păstorea mitropolitul de neam român, Petru Movilă (1633-1646). Reîntors în Moldova, desigur va fi trimis cei 1000 de taleri în vistieria principelui Transilvaniei.

Și-a petrecut restul vieții în mănăstirea sa de metanie, la Putna, unde s-a ocupat în continuare cu studiul, cu săvârșirea de slujbe și poate cu copierea de manuscrise. A murit la adânci bătrâneți, după cum aflării dintr-o însemnare slavonă scrisă pe un Minei manuscris pe ianuarie, de la Putna: „Ca să se știe când a murit Vlădica Iorist, în anul 7186 (= 1678), luna martie 12”. Înseamnă că el își doarme somnul de veci alături de marele ctitor al mănăstirii și apărător al creștinătății, Ștefan cel Mare. Probabil că a fost îngropat în afara bisericii, pe latura de sud, unde s-au descoperit mai multe morminte arhierești.

Din puținele izvoare documentare care s-au păstrat, reiese că Mitropolitul Iorest a fost un strălucit promotor al unității românești, căci, transilvănean fiind, a întreținut strânse legături cu Moldova, mai ales cu mănăstirea Putna, unde a fost călugărit și a trăit cea mai mare parte a vieții, dar și cu Țara Românească, unde a fost hirotonit arhiereu. Dar mai presus de toate, a fost un neobosit apărător al Ortodoxiei în Transilvania, suferind, pentru credința sa dreptmăritoare, nouă luni de închisoare și scoaterea silnică din scaunul mitropolitan. Prin stăruință în „legea strămoșească”, el a oferit preoților și credincioșilor săi o pildă vrednică de urmat, contribuind la întărirea Ortodoxiei și la stăvilirea acțiunii de dezbinare sufletească a românilor ortodocși, patronată de calvini. Dacă la acestea adăugăm și alesele sale preocupări cărturărești, ca și contribuția sa la întărirea legăturilor cu Rusia și cu Biserica Ortodoxă din această țară, vom avea o imagine și mai deplină a ierarhului însuflețit de dragoste față de Hristos, de pământul strămoșesc și de neamul său, care a fost Iorest, Mitropolitul Transilvaniei.

Ținând seama de viața sa curată, de năzuința după dulceața contemplației, dar mai ales de statornicia sa în credința pravoslavnică și de suferințele îndurate pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 28 februarie 1950, a hotărât, – pe baza unui referat prezentat de mitropolitul de atunci al Transilvaniei, Nicolae Bălan -, ca acest vrednic ierarh să fie cinstit de Biserica noastră ca sfânt mărturisitor al dreptei-credințe. S-a rânduit ca el să fie prăznuit la 24 aprilie, o dată cu Sfântul Sava Brancovici, urmaș al său, după câteva decenii, care de asemenea a fost întemnițat și înlăturat din scaun pentru râvna sa întru apărarea credinței ortodoxe. Canonizarea lor solemnă s-a făcut în catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia, în cadrul unor slujbe săvârșite de un ales sobor de ierarhi, preoți și diaconi, în ziua de 21 octombrie 1955.

S-a alcătuit tot atunci slujba și sinaxarul celor doi Sfinți Mărturisitori, iar ma târziu, slujba Acatistului, care se săvârșesc mereu, mai ales în catedrala episcopală din Alba-Iulia, deci acolo unde au păstorit ei cu trei veacuri și mai bine în urmă. În numeroase biserici s-a zugrăvit chipul Vlădicăi Iorest, unii din cei care îmbracă haina monahală își iau în călugărie numele său, iar bunii creștini se străduiesc să-i urmeze viața de muncă, de rugăciune, de sfințenie și de râvnă față de credința strămoșească.

Viața Sfântului Ierarh Sava Brancovici

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania de altădată și-a desfășurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naționale, sociale și religioase la care era supus poporul nostru. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârșitor în istoria lui, fiind – pe atunci – singura instituție în jurul căreia se desfășura întreaga viață națională culturală și religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă de aici a avut ierarhi de seamă, care și-au stabilit succesiv reședința la mănăstirea Râmeț, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu și, în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea pe atunci. O dată cu păstrarea conștiinței de unitate națională românească, aceștia și-au închinat viața trăirii credinței strămoșești și apărării ei față de încercările prozelitiste ale catolicilor, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor, până la sfârșitul veacului următor. Prin atragerea românilor la aceste două confesiuni – mai ales la cea calvină – nu se urmărea altceva decât înstrăinarea acestora de propriul lor neam, contopirea lor în rândul păturii conducătoare maghiare. Rezistând la încercările prozelitiste ale principilor calvini din Alba-Iulia, – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II și mai ales Mihail Apaffi, toți din secolul al XVII-lea, – Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhii și preoții ei, a izbutit să-și mențină păstoriții în dreapta-credință, înlăturând prin aceasta, și primejdia înstrăinării lor ca neam.

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioșilor, trebuie așezat la loc de cinste și mitropolitul Sava Brancovici. Spre deosebire de alți ierarhi anteriori, viața lui este cunoscută destul de amănunțit din Cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe. Din acest document se poate afla că viitorul mitropolit făcea parte dintr-o veche familie sârbească, se pare originară din părțile Herțegovinei, din localitatea Korenici. Pe la sfârșitul veacului al XVI-lea, această familiei s-a refugiat în părțile Aradului, din pricina expansiunilor otomane. Trăind atâta vreme printre români, familia Brancovici s-a românizat, fapt desprins și din semnătura mitropolitului, care apare uneori sub forma „Brâncoveanu”. Din această familie au făcut parte mai mulți episcopi, care i-au servit de model în apărarea Ortodoxiei.

Viitorul mitropolit al Ardealului s-a născut în jurul anului 1620, în Ineu, primind la botez numele Simeon. A învățat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, prin Serbia și Bulgaria și, în cele din urmă, s-a îndreptat spre mănăstirea Comana, la sud de București, unde se găsea vlădica Longhin, unchiul său. Desigur, acolo și-a completat și învățătura. Aflând de moartea tatălui, a doi frați și a unei surori, s-a reîntors acasă, apoi s-a căsătorit și a avut copii, dar aceștia au murit de mici.

Între timp, a murit Gheorghe Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudenie. Credincioșii de acolo au rugat atunci pe tânărul Simeon să-și închine viața Slujirii lui Dumnezeu ca preot-protopop. Răspunzând stăruințelor acestora, a plecat la vlădica Longhin, iar de acolo s-au îndreptat împreună spre Târgoviște, ca să-i ceară mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească preot. După un nou popas la Comana, preotul Simeon se reîntoarce la turma sa duhovnicească din Ineu. Dar abia ajuns între ai săi, află că soția îi murise cu puține zile înainte de hirotonie, iar bătrâna sa mamă se călugărise. A păstorit mai mulți ani ca preot-protopop în Ineu, îngrijindu-se nu numai de viața duhovnicească a păstoriților, ci și de apărarea lor în fața cotropitorilor turci. De multe ori, căci ei își întinseseră stăpânirea până în apropierea Ineului, pe care principele Gheorghe Rakoczy l-a transformat într-o puternică fortăreață (în 1552, Banatul și o parte din Crișana au devenit „pașalâc”, cu centrul la Timișoara).

Dar în vara anului 1656 se petrece o nouă schimbare în viața tânărului preot-protopop din Ineu. Murind atunci mitropolitul Simion Ștefan al Transilvaniei, soborul de preoți și mireni ortodocși la Alba-Iulia în vederea alegerii unui nou titular al scaunului mitropolitan a găsit vrednic pentru această înaltă slujire tocmai pe protopopul văduv Simeon Brancovici din Ineul Aradului. Potrivit vechiului obicei, acesta as plecat în Țara Românească, unde a fost călugărit, sub numele de Sava, în catedrala mitropolitană din Târgoviște, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Erau de față: mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei, unchiul său, Longhin, și alți arhierei străini aflați atunci în capitală. Trecut prin treptele ierarhice și monahale, în ziua de 16 septembrie 1656 a fost hirotonit arhiereu în aceeași catedrală, încărcat cu daruri, oferite de domnitorul Constantin Șerban-Basarab, s-a reîntors la turma sa duhovnicească, fiind primit cu mare cinste în reședința sa din Alba-Iulia.

Deși îndelungată, activitatea lui ca mitropolit a fost mult tulburată de acțiunea prozelitistă pe care încercau să o desfășoare printre românii ortodocși conducătorii confesiunii calvine maghiare, sprijiniți de înșiși principii Transilvaniei, dar și de războaiele și de schimbările din primii ani ai păstoriei sale.

Pe plan politic, între anii 1657-1662, în Transilvania au avut loc permanente frământări de ordin intern, determinate de luptele pentru putere între diferiți pretendenți la conducerea principatului, unii sprijiniți de turci, alții de Dieta Transilvaniei. Frământările interne au avut însă și alte consecințe și anume mai multe incursiuni ale forțelor otomane în țară, în vederea impunerile pe tron a favoritului lor. În astfel de împrejurări, era firesc să ne așteptăm și la o serie de neajunsuri pentru mitropolit inevitabile în cazul unor schimbări dese de cârmuituri politici. Sprijinind tendința antiotomană a principelui Gheorghe Rakoczy II, contracandidatul său, Acațiu Barcsay, a înlă¬turat pe Sava din scaun, în iulie 1660, înlocuindu-l cu un cleric rus, Ghenadie, originar din Putivlia, fost preot în Alba-Iulia. Acestuia i s-au impus 13 restricții, care urmăreau facilitarea acțiunii prozelite calvine; a murit însă la Sibiu în vara aceluiași an. Abia noul principe, Mihail Apaffi, numit de turci, – un calvin convins – a acordat lui Sava o nouă diplomă de confirmare în scaunul mitropolitan, cu data de 23 aprilie 1662. De-acum înainte, păstorirea lui s-a desfășurat fără întrerupere, până în 1680, deși cu multe neajunsuri, pricinuite de refuzul său de a colabora cu principele și ceilalți conducători ai confesiunii calvine.

Cu toate că era într-o situație grea, mitropolitul Sava a obținut totuși din partea lui Apaffi permisiunea de a face o călătorie în Rusia, după ajutoare, așa cum făcuseră cu câteva decenii în urmă, unchiul său, Longhin, și mitropolitul Ilie Iorest.

Călătoria este descrisă, pe larg în Cronica fratelui său, care-l însoțea, dar poate fi reconstituită și din alte izvoare. A plecat din Alba-Iulia la începutul anului 1668, trecând prin Iași, prin Cracovia, unde; a fost primit de regele Jan Kazimierz al Poloniei, ajungând la Moscova la sfârșitul lunii mai. Aici a fost primit într-o primă audiență de țarul Rusiei, Alexei Mihailovici Romanov, care-l primise și pe Ilie Iorest, și de la care dobândise mai multe obiecte de cult și o sumă însemnată de bani. În ziua următoare, a depus la biroul ambasadorilor din Moscova un memoriu, care era un adevărat program de luptă anti-otomană, subliniind faptul că sârbii, bulgarii și românii „sunt în mare lipsă, necaz și strâmtorare”, dar „cu oaste gata”. Mitropolitul Sava a „rămas în această capitală până spre sfârșitul lunii august. În ziua de Sfinții Apostoli Petru și Pavel slujise în biserica Uspenia din Kremlin, alături de Patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, acela al Moscovei și de alți ierarhi, ruși sau străini, prezenți la lucrările unui sinod convocat aici în 1666, pentru judecarea fostului Patriarh Nicon. Tot acum a avut prilejul să viziteze marile monumente de artă, mănăstirile și bisericile din Moscova și din împrejurimi, a cunoscut ierarhi, stareți, călugări și preoți ruși. La 2 august 1668 a fost primit într-o nouă audiență de către țar, care i-a acordat un ajutor bănesc substanțial pentru Biserica sa; la sfârșitul aceleiași luni a dobândit și un hrisov, prin care i se asigur privilegiul – nu numai lui ci urmașilor săi în scaun – să meargă în Rusia după milostenie, la fiecare șapte ani. Înainte de sărbătorile Crăciunului din 1668 va fi ajuns la reședința sa din Alba-Iulia.

După întoarcerea din această călătorie, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de asupriri din partea principelui Mihail Apaffi și a conducătorilor confesiunii calvine, conștienți că prin astfel de legături i-a crescut hotărârea de a rezista față de noile încercări de calvinizare a Bisericii Ortodoxe. Se adăuga la aceasta și teama lui Apaffi – om de încredere al turcilor – că Sava urmărise și interese de natură politică. O primă măsură s-a luat la 20 februarie 1669, când principele, instigat de superintendentul calvin Petru Kovasznai din Alba-Iulia, a dat un decret prin care s-au impus o serie de îndatoriri și restricții, urmărindu-se calvinizarea Bisericii românești. Între altele, mitropolitul era subordonat superintendentului calvin, atât în hirotonirea preoților și a protopopilor precum și în destituirea celor nevredri sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieții, în vizitarea canonică a bisericilor, în revizuirea cauzelor grele bisericești și convocarea și conducerea sinodului general românesc…

La începutul anului 1670, Vlădica Sava a făcut o călătorie în Țara Românească. Cu acest prilej Antonie Vodă din Popești, împreună cu mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, cu sufraganii acestuia de la Râmnic și de la Buzău, cu boierii din divan, au acordat o danie anuală de 6000 de bani mitropoliei Transilvaniei. Se continua astfel ajutorarea pe care o dăduseră și înaintașii săi, Matei Basarab și Constantin Șerban, știind că aceasta era „ca o corabie ce se leagănă în mijlocul valurilor mării, lipsită de cele din urmă mijloace, stând în mijlocul a tot soiul de eretici de felurite credințe și fiind hulită de ei din toate părțile în deosebite chipuri”. În 1672 Vlădica Sava sfințea mănăstirea Moisei din Maramureș, poate renovată atunci, iar peste doi ani, biserica din Vlădeni, lângă Brașov.

În anul 1657, „având grijă de lucrurile bisericești și multe lipse a preoților, a bisericilor și a creștinilor”, a adunat în sobor pe toți „jurații scaunului și protopopi”, în mănăstirea-reședință din Alba-Iulia. Cei prezenți – sub conducerea mitropolitului – au luat o serie de hotărâri, care au ajuns până la noi sub forma a două „așezăminte sobornicești”. După cuprinsul lor, aceste hotărâri pot fi împărțite în patru grupe. Cele mai însemnate priveau românizarea slujbelor bisericești. Chiar în fruntea hotărârilor sobornicești se afla dispoziția: „Cuvântul lui Dumnezeu să se vestească în limba noastră rumănește creștinilor în biserică și unde va trebui și va fi lipsă”. În continuare, apăreau sub o altă formă, măsuri precise împotriva preoților care vor sluji tot în slavonește. Trebuie subliniat aici că mitropolitul Sava a fost primul ierarh despre care știm că a dat dispoziții, în scris privind săvârșirea slujbelor în românește. Reținem apoi că tot acum s-a hotărât ca „vestirea” sau „predicarea” cuvântului lui Dumnezeu să se facă nu numai în biserică, ci „unde va trebui și va fi lipsă”, iar cărțile românești să se ci¬tească aici, dar „și într-alte locuri unde va fi lipsă”. Se va fi gândit desigur la cununii, înmormântări ș.a. În a doua listă apare și îndatorirea preoților pentru catehizarea copiilor în biserică, măsură care de asemenea se precizează acum, pentru prima oară, în scris. A doua grupă de hotărâri privea disciplina clerului, prevăzându-se pedepse pentru cei care nesocoteau canoanele și rânduielile tradiționale ortodoxe. Alte dispoziții urmăreau înlăturarea superstițiilor, îndeosebi a celor legate de cultul morților, mult răspândite în veacul al XVII-lea. În sfârșit, altă grupă cuprindea măsurile care priveau întărirea vieții religios-morale a păstoriților săi. În acest scop, ei erau îndatorați să cerceteze biserica în Duminici și sărbători, să învețe Tatăl nostru, Crezul și Cele 10 porunci, se împărtășească de patru ori pe an, să respecte pe preoți, să-și trimită copiii la biserică ș.a. Din lectura acestor hotărâri adoptate la soborul din 1675, reiese limpede că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea vieții moral-duhovnicești a păstoriților săi, dar mai ales de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românească, lucru pe care-l realiza și marele său contemporan, mitropolitul Dosoftei al Moldovei.

În anii următori, datorită înțelepciunii mitropolitului, s-au obținut din partea lui Mihail Apaffi câteva diplome deosebii de favorabile clerului ortodox. Una dintre ele îi recunoștea toate drepturile și atribuțiile sale arhierești, pe lângă unele înlesniri administrative.

Dar toată această frumoasă lucrare națională, bisericească și misionar-socială s-a încheiat în anul 1680, datorită intrigilor noului superintendent, Mihail Tóföi, fost predicator la curtea lui Apaffi, un calvin convins, dar om cult, cu studii în Anglia și în Germania. Se adăuga și faptul că tocmai atunci se descoperise un complot îndreptat împotriva lui Apaffi, condus de un magmat ardelean emigrat la Constantinopol, care încercase să înlăture domnia tiranică a principelui. Printre aderenții acestuia se număra și Gheorghe Brancovici, lucru pe care-l recunoaște el însuși în Cronica sa. N-ar exclus ca la mișcarea anti-apafiană să fi aderat și mitropolitul Sava, fapt care i-a agravat și mai mult situația. Numai așa ne putem explica măsurile grabnice de cercetare și judecare a cazului său.

Din dispoziția principelui s-a constituit un „scaun de judecată” la Alba-Iulia. Printre membrii lui se numărau câțiva protopopi români filocalvini, ca Ioan Zoba din Vinț, „împreună cu alți bărbați mireni și din tagma bisericească știutori de legi”, – mai ales maghiari calvini – în total 101 persoane; prim-acuzator era superintendentul Mihail Tóföi, reprezentat prin Ștefan Paloș. În aceeași zi s-a semnat sentința destituire a mitropolitului – redactată în limba maghiară – din care se constată că era acuzat de o viață imorală, că a neglijat mănăstirea din Alba-Iulia și tipografia. Pe baza acestor învinuiri neîntemeiate, s-a hotărât ca Sava Brancovici „cel până acum vlădică al românilor, să se înlăture și din dregătoria episcopească și din cea preoțească, pe temeiul canoanelor 80 și 81 ale bisericii calvine din Ardeal și canonul 75 al legii românești și ca persoană infamă, să se dea în mâna magistratului din afară al Măriei Sale Craiului, să facă cu el după Aprobatae constitutiones” partea I, titlul I, art. 3; însă făcându-se acestea, să fie dator a da seama de averile mănăstirii Bălgradului”. Deci un mitropolit ortodox român era judecat după „canoanele” confesiunii calvine maghiare!

În aceeași zi, Apaffi a cerut Sfatului orășenesc din Sibiu să sigileze de îndată bunurile avute de cei doi frați Brancovici în casa în care locuiau cu chirie, atunci când treburile îi duceau în acest oraș. Peste câteva zile, au fost trimiși doi oameni de încredere să execute dispoziția. Pe lângă veșminte și vase liturgice, obiecte de argintărie, stofe și săbii, s-au mai găsit trei traiste cu cărți românești, apoi „o ladă mare pestriță” în care erau 14 saci cu cărți; tot acolo s-a descoperit „tipografia, împreună cu toate instrumentele și cu literele românești”; într-un alt sac „cărți românești, maghiare și latine, 66 la număr, și un ziar cusut în piele” (probabil jurnalul său personal). În acest inventar impresionează numărul mare de cărți, mai ales românești, dar și maghiare și latinești. Alte cărți existau la mitropolie, după cum aflăm din așa numitul „zaconic” sau „cartea legilor”, un fel de statut de organizare a Bisericii noas¬tre din Transilvania, din anul 1680.

După judecată, mitropolitul Sava a fost închis, lucru pe care-l mărturisea Apaffi însuși în scrisoarea adresată, sibienilor în ziua judecății. Iar fratele său, Gheorghe, scria că „fiind suferind de boala podagrei, luându-l cu nemiloasă grozăvie din patul de boală, îl așezară pe un cal și îl duseră cu așa batjocură în pretoriul ighemonului, „unde fu închis în temniță. Pentru ca după legea lor să poată răpi toate averile lui, închiseră în aceeași temniță cu mitropolitul și pe unicul frate bun al său, pe Gheorghe Brancovici”. Cronicarul contemporan maghiar, Mihail Cserei, scria că protopopul filocalvin Ioan Zoba a fost „mituit cu daruri” de principe, ca să-l învinuiască pe Sava de imoralitate. Tot el relata că Apaff și oamenii lui „au prădat întreagă averea” mitropolitului și că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său, Gheorghe, în Țara Românească. Același Cserei afirmă că, după ce a fost arestat, vlădica – deși bătrân și bolnav – a fost scos din închisoare numai în cămașă și bătut cu biciul „până ce s-au rupt și au căzut cămașa… și carnea de pe dânsul!”. Cronicarul sas, Andrei Gunesch, pe atunci pastor în Petrești (județul Alba), relata și el că, fiind întemnițat, i s-au aplicat „lovituri enorme”, încît „după puțin timp și-a dat nefericitul suflet”. Mai târziu, Petru Maior scria că „în castelul e la Blaj al principelui Apaffi, din a cărui poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceia în besearica cea de la Vinț înaintea a tot norodul fu în chip de despreoțire desfăcut de vestmintele ceale arhierești, după aceaia din nou băgat în temniță și de acolo scos în toată vinerea, fu bătut cu toiege până la moarte”.

La scurt timp după judecarea și întemnițarea lui Sava, s-au făcut mai multe încercări pentru eliberarea lui. Fratele său, Gheorghe, a solicitat sprijinul domnitorului Șerban Cantacuzino al Țării Românești și al lui Constantin Brâncoveanul; viitorul domn. Din rațiuni de ordin politic, Mihail Apaffi a eliberat pe mitropolit din închisoare, la o dată pe care nu o cunoaștem.

Bătrân și bolnav, acesta a trecut la cele veșnice prin aprilie 1683. La 1 mai din acel an, fratele său dăruia o Evanghelie (tipărită la București, 1682) bisericii din Veștem, lângă Sibiu, spre pomenirea la Sfânta Liturghie a „răposatului Sava, mitropolitul Ardealului”.

Din cele prezentate aci, reiese că acest ierarh a fost o personalitate de seamă a vieții bisericești a românilor transilvăneni. Păstorind aproape un sfert de veac în împrejurări foarte vitrege, a izbuit totuși să-și apere clerul și credincioșii în fața oricăror încercări de înstrăinare de credința strămoșească și de neamul din care făceau parte. Pentru strădaniile depuse de el în acest scop, dar mai ales pentru suferințele pe care le-a îndurat spre sfârșitul vieții, cu demnitate și răbdare creștinească, fost considerat de urmași ca un „mucenic” al legii strămoșești. De acest lucru ne încredințează Samuil Micu, care scria; „Tot norodul și clerul românesc ca un lucru adevărat ține, cum de la cei bătrâni au luat (subl. n.s.), că Sava acesta toate întâmplările acestea le-a pățit pentru credință, că s-a împotrivit eresului calvinesc și l-a lepădat și n-a vrut a se uni cu acela”.

Primul cărturar care a ridicat problema canonizării lui a fost August Treboniu Laurian, încă din 1850, când scria: „Sava fu unul din mitropoliții cei rari și care merită a fi numărat între sfinți”. Iar după un sfert de veac, profesorul Ioan Al. Lapedatu, din Brașov, propunea: „Spre a-i dovedi toată recunoștința, s-ar cuveni ca noi să semăm pe acest mare bărbat ca pe un sfânt al neamului nostru; să-i dăm onoruri de sfânt, căci a murit pentru Biserică fi națiune”. Canonizarea lui s-a făcut însă abia în zilele noastre. Ținând seama de statornicia sa în dreapta-credință și de pătimirea îndurată pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii strămoșești, în ședința din 28 februarie 1850 – pe baza unui referat prezentat de mitropolitul Nicolae Bălan – a hotărât ca râvnitorul vlădică Sava, ca și înaintașul său în scaun, Ilie Iorest să fie cinstiți ca sfinți mărturisitori, în fiecare an, în ziua de 24 aprilie. Canonizarea lor solemnă s-a făcut în catedrala din Alba-Iulia, în ziua de 21 octombrie 1955. După această dată, s-a întocmit slujba care să fie introdusă în Minei în ziua respectivă, precum și Acatistul lor, s-au ridicat biserici care au ca ocrotitori fie pe unu din ei, fie pe amândoi, iar chipul lor s-a zugrăvit în numeroase biserici, mai ales din Transilvania.

Cunoscând toate aceste fapte din viața Sfântului Ierarh și Mărturisitor Sava, mitropolitul Transilvaniei, să-i urmăm pilda de trăire în credința noastră străbună și să-l rugăm să mijlocească îndurarea Părintelui ceresc asupra noastră asupra binecuvântatei țări în care a păstorit el însuși.

Viața Sfântului Ierarh Simion Ștefan

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648).

A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.

Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.

A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.

În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.

În acele timpuri Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluși din viața politică a principatului. Fiind prigoniți atât din motive etnice, cât și confesionale, românii erau supuși unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ștefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizarii forțate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română.

Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de catre calvinul Geleji Katona Istvan.

Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligații calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învățământul teologic sa fie făcut dupa catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine și vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiții vitrege, mitropolitul Simion Ștefan a reușit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credință ortodoxă, precum și cultura româneasca națională.

În anul 1648 Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea.

Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.

Simion Ștefan a murit în anul 1656.

Sursa: basilica.ro