Să ne mulțumim doar cu cât avem ca să câștigăm pacea inimii!

154

Aici îmi aduc aminte de o întâmplare din Pateric. Se zice că acolo trăiau doi cuvioşi în pustia Sketică şi unul avea mai mulţi ucenici şi era puţin mai bogat şi avea casă mai bună şi poate avea şi aşternuturi şi mâncare mai bună şi mai multe lucruri, mai multe icoane în chilie, sau alte lucruri care se obişnuiesc să aibă călugării. Aproape de chilia acestui bătrân trăia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu învăţătura şi mai nebăgat în seamă de părinţii pustiului, dar aflase filosofia aceasta a vieţii de a se mulţumi cu prea puţine şi a-şi împăca inima sa întru sărăcie. Şi avea bătrânul acesta obicei ca seara la culcare, după ce termina pravila sa, să zică acest cuvânt: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, nici împăraţii nu-s ca mine”.

Şi atâta avere avea bărbatul: două rogojini. Una o aşternea şi cu alta se învelea. Ucenicii celuilalt bătrân de multe ori îl auzeau înainte de culcare că mulţumea lui Dumnezeu şi zicea că nici împăraţii nu-s ca dânsul. Şi au zis către bătrânul lor:

– Părinte – avvo, cum se vorbeşte în părţile acelea –, ne minunăm tare că noi avem mai multă stare materială, avem şi hrană mai multă şi acoperăminte mai multe şi ni se întâmplă nouă scârbe şi supărări şi nu putem câştiga mulţumirea bătrânului aceluia sărac, care vezi, nu are nimic decât două rogojini. Lucrează cu mâinile sale câte o coşniţă, capătă puţină pâine uscată şi cu apă de izvor se mulţumeşte, iar ca îmbrăcăminte şi aşternut are două rogojini: una o aşterne şi cu cealaltă se înveleşte şi i se pare că nici împăratul nu e ca dânsul. Deci n-ar fi bine să-l chemăm odată aici ca să-l întrebăm cum de are el mulţumirea aceasta în cele puţine şi noi ne tulburăm având multe?

Şi l-a chemat odată şi cu smerenie l-a întrebat:

– Părinte, avvo, spune-ne nouă, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicând: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că nici împăratul nu-i ca mine”. Şi noi vedem că faţă de noi eşti foarte sărac, Doar atâta ai: acele două rogojini şi mai mult nimic decât pâinea uscată care o ai pentru hrană şi apă din izvor. Şi cum poţi să te simţi sfinţia ta în această stare aşa de fericit încât ţi se pare că întreci şi pe împăratul lumii?

Şi a zis bătrânul cu linişte:

– Aşa, avvo, eu cred şi sunt convins că, în starea aceasta în care mă aflu, nimeni pe pământ nu e mai fericit decât mine.

– Dar de ce?

– Iată de ce, a spus bătrânul. Eu când zic cuvântul acesta mă gândesc la ceia care o duc mult mai greu decât mine. Eu într-adevăr slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu şi nu cum trebuie, ci după a mea neputinţă, mă rog, îmi fac puţina mea rucodelie, adică lucrul cu mâna, şi când mă văd că sunt liber, nu mă supără nimeni, aer curat am, linişte am şi strictul necesar de a mânca o bucăţică de pâine îl am şi apoi, când mai văd că am şi de aşternut şi de învelit câte o rogojină, sunt foarte mulţumit. Iar când mă gândesc la cei de prin temniţe sau la cei bolnavi care zac paralizaţi pe paturi de zeci de ani şi stau în mizerie şi nimeni nu-i poate ajuta şi bani nu au şi hrană nu au şi doctor nu pot să aducă pentru a lor neputinţă că n-au cu ce îi aduce, şi la cei care stau în temniţe legaţi de mâini şi de picioare şi nu numai că stau în putoare şi nu au aer şi libertate, dar dorm pe hârburi şi pe pietre şi poate a doua zi îi aşteaptă sentinţa de judecată, de condamnare şi poate chiar de moarte, deci gândindu-mă la aceia cât de greu o duc ei faţă de mine, atunci îmi dau seama că eu, având şi strictul necesar de a mă hrăni aici şi de a-mi aşterne şi de a mă înveli cu rogojina, sunt ca în sânul lui Avraam şi zic cu adevărat din inimă: „Nici împăratul nu-i ca mine”.

Atunci a zis celălalt bătrân:

– Cu adevărat, avvo, aceasta-i mare filosofie când omul se mulţumeşte cu puţine şi i se pare că el cu aceste puţine covârşeşte pe cei mai bogaţi oameni din lume. Iată noi avem mai multe şi mintea noastră este mai împrăştiată şi ne tulburăm şi ni se pare că o ducem mai greu decât alţii, iar sfinţia ta întru aceste puţine ai aflat liniştea şi odihna inimii sfinţiei tale.

Deci, nu multa bogăţie, nu banii mulţi, nu multa hrană şi celălalte câte le adună omul poate să liniştească inima omului, ci rugăciunea cea curată făcută din inimă, nerăutatea inimii asupra altuia, pacea, liniştea şi a fi mulţumit omul cu cele prea puţine în viaţă şi a nu se griji de multe, că grija de multe îi tulbură inima sa. O pricină prin care îşi linişteşte omul inima sa este să se mulţumească cu puţin şi chiar cu prea puţin din cele strict necesare lui.

Părintele Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 16, Edit. Mănăstirea Sihăstria, 2007, p. 11-14