Rolul povestirilor religioase în educația creștină a copiilor și tinerilor

177

Într-o vreme în care copiilor noștri societatea pare să le ofere tot, trebuie să fim neapărat atenți la lucrurile cu adevărat drăcești prin care mintea copilului este deturnată de la fondul de probleme cu adevărat serioase către cele superficiale, dătătoare de lene duhovnicească.

Desigur că boala secolului la prunci este „telemania”. Moștenită de la bunici și părinți, ei înșiși infestați cu această boală socială, a „ecranării”, în rândurile lor, minți pe cale de coacere, lucrurile sunt mult mai grave. E drept că pe calea desenului animat se poate face educație mai ușor decât pe calea lecturii. Să luăm aminte de lucrarea psihologilor sociali care au pornit de la constatarea că icoana însăși în Biserică are – o demonstrează sutele de ani de rezistență ca și temeinicele tratate ce fixau icoanei un astfel de loc în sistemul educațional creștin – o funcție educativă dată de pedagogia imaginii. Și-atunci oamenii – care în credința lor creștină negau icoana – au „animat” imagini mai mult sau mai puțin educative.

Personaje de genul: „Tom și Jerry”, Donald sau Mikey Mouse și câte altele – care încântau, în realitate, prin culoare, formă și fond educativ – au degenerat în nebuniile  care inundă astăzi ecranele: tunetozauri, oameni paianjeni, dinozauri vorbitori, gangsteri de neam animalic și câte și mai câte. Un discurs desenat de o violență excesivă, cu explozii și lovituri cauzatoare de moarte, cu imbold spre consumul de alcool sau „soft-drinks”-uri care creează la rându-le dependențe, cu personaje masculine efeminate și personaje feminine masculinizate, servind unor interese de ordin socio-politic mai mult decât unora de ordin estetic sau etic.

Se modifică gesturile tinerilor noștri – devenite violențe sau „provocatoare”, că așa se poartă -, se modifică limbajul (groaznic asezonat cu expresii cenzurate până și de editorii de carte pornografică), se modifică gusturile lor în materie de muzică (a se vedea renumita in/cultură de cartier) sau de înveșmântare (când nu cumva „deveșmântarea” este modul de îmbrăcare dictat de modă). Pe astfel de gusturi îndoielnice și, să o spunem, cel puțin stupide, se creează o lume tinerească nouă, căreia-i hălăduiește prin vine apă de canal a scursurilor drăcesc-geniale a vânzătorilor de astfel de surogate intelectuale. Căci pruncii noștri sunt victimile unui astfel de negoț infect.

Din: Pr. Constantin Necula, Sarea și Pământul, Studii și articole de Pastorală, Vol. I, Edit. Tehnopres, Iași, 2002, pag. 157-159