Relaţia părinte-copil în societatea de astăzi

170

Ce însemnătate mai are educaţia astăzi? Din păcate, educaţia se află pe o pantă descendentă, nemaifiind în locul de cinste pe care-l ocupa odinioară, iar aceasta se vede în comportamentul cotidian al oamenilor. Dacă educaţia laică a fost aruncată la „groapa de gunoi”, cu atât mai mult putem afirma despre educaţia religioasă, care în societatea secularizată de azi este mult mai mult neglijată.

În aceste vremuri asistăm la un fapt greu de imaginat: educaţia este marginalizată şi, implicit, rolul ei nu mai este deloc unul fundamental pentru modelarea societăţii contemporane. În condiţiile în care chiar educatorii neglijează acest proces şi nu îi mai acordă însemnătatea deosebită pe care o avea înainte, sarcina cea mai grea apasă pe umerii părinţilor, care au un rol fundamental în educaţia copiilor şi în formarea bunelor caractere ale viitorilor membri ai societăţii, ei fiind luptătorii din prima linie a frontului. Însă, din cauza mai multor factori (programul de lucru de opt-zece ore, uneori chiar şi în zilele de sâmbătă şi duminică, influenţa negativă a internetului, a mass-media, migraţia în alte ţări, cât mai ales ignorarea sau indiferenţa faţă de lucrarea educativă a Bisericii, din cauza secularizării), părinţii întâmpină din ce în ce mai multe dificultăţi în educarea copiilor lor. Diferitele studii şi cercetări ale psihologilor demonstrează ceea ce Biserica a afirmat de la început, că dezvoltarea personalităţii copilului se realizează în primul rând în sânul familiei, de unde denotă responsabilitatea fundamentală a părinţilor în legătură cu educaţia copiilor. „Pentru Biserică, relaţia dintre părinte-copil este cea mai importantă dintre relaţiile care se pot forma în general între oameni. Această relaţie reprezintă legătura definitivă şi indestructibilă, cea mai puternică legătură care contribuie la conturarea caracterului. Nimic pe această lume nu se compară cu o relaţie plină de înţelegere, respect şi iubire aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor. Dar pentru ca această relaţie să fie reuşită este nevoie de mult efort şi răbdare depuse de copii, cât mai ales de părinţi. Este foarte important ca fiecare dintre ei să conştientizeze şi să înţeleagă poziţia în care se află, care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite şi limitele care nu trebuie depăşite”, a precizat părintele Ştefan Sava, preot capelan la Centrul „Sfânta Ecaterina” din cadrul DGASPC, sector 1, Bucureşti.

 

Familia, laborator al iubirii

Părinţii sunt datori de creşterea armonioasă a copilului, ca urmare a lucrării lor se formează personalitatea copilului şi, în funcţie de relaţiile dintre părinţi, precum şi de cele dintre părinte şi copil, cel din urmă îşi formează o deprindere bună pentru întreaga sa viaţă. „Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai mediului familial, copilul îşi creează prima imagine despre lume şi societate, îşi formează religiozitatea sau concepţia lui despre lume, cultivă respectul sau dispreţul faţă de aproapele şi dezvoltă spiritul întrajutorării sau individualismul. Familia care trăieşte creştineşte se dovedeşte un laborator al iubirii. În cadrul ei, fiecare îşi găseşte în persoana celuilalt adevăratul sine, pe Hristos: soţul în persoana soţiei şi reciproc, părinţii în persoanele copiilor, copiii în persoanele părinţilor, fraţii în persoanele fraţilor”, arată teologul grec Georgios Mantzaridis, în cartea sa „Morala creştină”.
În condiţiile în care internetul, televizorul, presa, radioul promovează false modele şi valori, violenţa, imoralitatea ş.a., devenind „educatorii” vremurilor de astăzi, creşterea şi educarea copiilor depind fundamental de prezenţa şi exemplul părinţilor. „Familia, fie în forma ei veche patriarhală, fie în forma ei nucleică actuală, nu încetează să fie cadrul optim al dezvoltării normale a copiilor. Încercarea de înlăturare a ei şi transferarea lucrării de creştere a copiilor către alţi factori s-au dovedit un eşec. După cum s-a dovedit, caracterul copiilor nu se formează atât prin sfaturi, cât prin viaţa şi exemplul părinţilor, dar şi, în general, al anturajului lor. Copiii, ca receptori sensibili ai comportamentului celor mari, suferă automat influenţele lor. La aceasta contribuie şi tendinţa lor de a-i imita pe cei mari şi în special pe părinţi. Legătura aceasta cu părinţii, care este mai intensă la vârsta copilăriei, nu încetează de-a fi importantă nici mai târziu. Din studii care s-au făcut asupra unor copii aflaţi înaintea vârstei pubertăţii şi la pubertate, s-a constatat că majoritatea zdrobitoare consideră mustrările făcute de părinţii lor mai importante decât cele primite din partea profesorilor sau a celor mai buni prieteni. Acest lucru mărturiseşte legătura pe care o menţin de obicei copiii cu părinţii lor chiar şi când vin în contact cu cercuri mai largi ale societăţii şi îşi creează relaţii sociale mai extinse. De altfel, este cunoscut că tendinţa copiilor de a se identifica cu părinţii lor se menţine chiar şi când îşi formează propriile familii. Îndeosebi, legătura armonioasă a părinţilor constituie cea mai bună premisă pentru dezvoltarea morală şi spirituală a copiilor. Din contră, lipsa armoniei în relaţiile părinţilor influenţează negativ întreaga viaţă a copiilor”, explică teologul Georgios Mantzaridis.
Într-un studiu dedicat educaţiei copiilor, Mitropolitul Hierotheos Vlachos afirmă că un psihiatru american a demonstrat că există destule raţiuni pentru care părinţii evită să impună o oarecare disciplină copiilor lor. „Unii nu pot să spună nu copilului pentru că nu pot să spună nu lor înşişi. Unii, mai mult, cred că atunci când copiii lor se comportă ca animalele sunt încântători sau inteligenţi. Alţii îi abordează pe copiii lor cu pasivitate, pentru că vor să aibă parte de liniştea lor cu orice preţ. Astăzi, părintele mai degrabă se uită la televizor decât să-şi petreacă timpul liber împreună cu copilul său.”

Autoritatea excesivă vs ocrotirea cea bună

De asemenea, există şi contrariul, adică părinţi care dintr-o dragoste înţeleasă în mod greşit, îl copleşesc pe copil cu sfaturile, cu interdicţiile la diferite activităţi, ceea ce provoacă o revoltă interioară copilului, care mai devreme sau mai târziu va răbufni. Sunt numeroase asemenea cazuri când un adolescent privat de libertate abia aşteaptă să scape de sub tutela părinţilor pentru a face ceea ce consideră el de cuviinţă. Astfel, autoritatea părinţilor nu trebuie să aibă drept scop impunerea voii lor faţă de copii, ci să îi îndrume corect în exercitarea libertăţii lor, să îi ajute, cu cuget smerit şi în duh de iubire, precum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (VI, 4). „Ocrotirea este bună şi necesară normalei dezvoltări psihosomatice şi maturizării copiilor. Dar exagerarea, ca întotdeauna, preschimbă bunătatea în răutate. Protecţia exagerată subminează procesul de educaţie a copiilor, provocând reacţii şi împiedicînd maturizarea lor firească. În vremurile de astăzi, condiţiile de trai ale copiilor, cel puţin în marile centre urbane, sunt deosebit de apăsătoare pentru sănătatea lor psihică şi spirituală. Înstrăinarea de mediul natural şi limitarea lor la spaţiile asfixiante ale blocurilor, absenţa liniştii şi a libertăţii de mişcare, atmosfera poluantă şi ritmul angoasant al vieţii, supraîncărcarea educaţiei şi depersonalizarea instruirii duc la surmenaj. Acesta provoacă la rândul lui intense reacţii psihive, care ajung să ia forma revoltei. Mai mult, feluritele incitări şi nenumăratele provocări şi oferte de distracţii de orice nivel calitativ, intervenţia de tip proxenet a mass-mediei şi a reclamelor de tot felul fac lucrarea pedagogică a părinţilor, ca şi a tuturor celor responsabili de educarea copiilor, deosebit de problematică. În aceste condiţii, lipsa discernământului şi a înţelegerii din partea părinţilor poate avea grave consecinţe şi poate duce la rezultate dezastruoase. De aceea, sporirea atenţiei, dar şi a iubirii în lucrarea de creştere a copiilor constituie o nevoie imperioasă”, mai arată Georgios Mantzaridis.
În condiţiile societăţii secularizate, rolul familiei creştine este unul extrem de important. Familia trebuie să devină „biserica de acasă”, în care iubirea Preasfintei Treimi este izvor de iubire şi bucurie pentru toţi membrii familiei, cum sublinia un teolog contemporan.

Sursa: Ziarul Lumina