Pocăința trebuie însoțită de frângerea inimii și plânsul pentru păcate!

184

Tuturor ne sunt necesare lacrimile de pocăință, iar fără ele nu este mântuire. Un sfânt părinte, trecând pe lângă cimitir împreună cu ucenicii săi și văzând o văduvă care vărsa lacrimi cu strigăte și bocete deasupra mormântului soțului, a spus ucenicilor săi: ”Precum se prăpădește de durere această văduvă la mormânt, așa și noi trebuie să ne prăpădim de durere pentru sufletul nostru, pe care l-am omorât cu păcatele noastre și l-am îngropat în pământul străin al lumii și al patimilor trupești”.

Mâhnindu-se din toată inima pentru păcatele sale și vărsând lacrimi de pocăință, cel ce se pocăiește trebuie să facă făgăduință sinceră cu Dumnezeu de a rupe legăturile care îl leagă de păcat și de a-și îndrepta viața. Cel ce se căiește trebuie să urască păcatul din tot sufletul, să aprindă în el dorința de a se împotrivi ispitelor sale, să distrugă în el împotrivirea față de Dumnezeu și să aprindă dorința de a împlini Poruncile Sale, pe scurt, să facă o revoluție interioară, să schimbe în mod radical voia sa.

Protoiereu Grigorie Diacenko, Lupta cu păcatul, trad. din rusă de Corina Alexandra-Toader, Galați, Edit. Egumenița, 2016, p. 55-56