Pilda semănătorului, privire adâncă asupra propriei vieţi

201

Aproape toată învăţătura Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos este plină de simboluri, metafore şi pilde. El urmărea prin asemănări şi comparaţii, ca tainele împărăţiei cerurilor să fie descoperite de cei care-L urmau şi ascultau. Învăţătura Sa exprimată adesea prin pilde sau parabole, sugerează adevăruri dumnezeieşti adaptate şi formulate în limbajul omenesc.

Simbolurile şi metaforele, abundă în toată lucrarea Sa de vestire  a Cuvântului lui Dumnezeu; astfel apostolii sunt numiţi succesiv  „lumina lumii”, „sarea pământului”, „fiii nunţii”. În Evanghelia Sfântului Ioan, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre bobul de grâu care trebuie să moară pentru a  aduce roadă spre viaţă, iar pe Sine se numeşte „Lumina lumii”, „Păstorul cel bun”,  „viţa viei”, iar ucenicii, „mlădiţele”.

Astfel, Domnul recurge continuu la simboluri împrumutate din viaţa cotidiană a lumii spre a evoca tainele împărăţiei Sale veşnice.  Abia la sfârşitul activităţii Sale pământeşti, Domnul va grăi apostolilor: „Acestea vi le-am grăit în pilde, dar vine ceasul când  nu vă voi mai grăi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl” (Ioan 16,25). Atunci când se adresa ascultătorilor Săi dându-le învăţături cu caracter normal le vorbea direct, dar atunci când vorbea despre taina împărăţiei cerurilor care includea o seamă de semnificaţii spirituale perceptibile  numai celor  luminaţi şi călăuzitor de har, El va recurge la acest stil metaforic concretizat în pilde sau parabole.

Sfântul evanghelist Matei le-a grupat pe toate cele care au ca temă împărăţia cerurilor în capitolul 13 al Evangheliei pe care a rezumat-o în cele 28 de capitole. Aceste pilde au fost rostite pe ţărmul mării Galileii în faţa unei mulţimi imense care dornice să-L asculte, „se îmbulzeau unii pe alţii, El intrând în corabie, şedea în ea şi le-a grăit lor în pilde” (Matei 13, 2-3).

Prima pildă este cea a semănătorului, aceasta fiind un preludiu la celelalte care vor urma. Tema era atât de cunoscută de cei care-L ascultau, deoarece câmpiile fertile ale Galileii ofereau prilejul lucrării pământului şi fiecare vedea cum de două ori pe an pământul era pregătit, semănat şi recoltat, orice recoltă fiind obligatoriu prin Lege, prilej de a aduce lui Dumnezeu mulţumire pentru darurile primite. Astfel, lucrătorul pământului ştia că munca lui fără binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu nu este nimic, ci trudă zadarnică.

De această dată, ca în fiecare toamnă, semănătorul iese să semene, spre deosebire de ceilalţi semănători, Cel ce seamănă acum, seamănă în diferite suflete, inimi şi vieţi. Unele seminţe cad în locuri aride, neprielnice, duşmănoase, potrivnice rodirii, insensibile la darul primit, la vremea rodirii în ciuda aşteptărilor, seminţele neaducând  niciun rod, deznăjăduind şi întristând pe semănător.

Această primă parte a pildei semănătorului exemplifică, materializează şi implică mare parte a omenirii, a timpului pe care-l trăim. Ariditatea sufletească,  deşertul neroditor a celei mai mari părţi a omenirii, demonstrează indiferenţa şi incapacitatea ei de a primi „Cuvântul lui Dumnezeu Cel viu şi lucrător, care pătrunde până la despărţirea sufletului” (Evrei 4,12) vorbesc de la sine despre starea majorităţii în mijlocul căreia trăim şi noi.

Grijile vieţii trupeşti, prea multa şi excesiva dorinţă de a trăi în plăceri şi patimi stricătoare de suflet, indiferenţa la viaţa veşnică şi la propriul sfârşit sunt piedici serioase la chemarea Mântuitorului Hristos şi a Bisericii Sale.

De peste două mii de ani, Taina împărăţiei lui Dumnezeu se vesteşte prin toate mijloacele, pentru a intra şi aduce rod în viaţa fiecăruia dintre noi. Şcoala, mass-media creştină a Bisericii, tipăriturile editate de Biserică, toate au scop ca sămânţa Evangheliei Domnului să fie trimisă în adâncul brazdei celei sufleteşti.

Se pare însă, că spinii sunt mai puternic înfipţi prin rădăcinile lor pivotante ale nepăsării şi necredinţei, de aceea roadele sunt extrem de modeste.

„Seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 13,19) având însuşirea de a încolţi şi aduce multă roadă în viaţa noastră. Pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să aducem roadă, aderând la ea. Pentru ca Taina împărăţiei să existe în fiecare suflet, este nevoie ca acesta să se deschidă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, să-L primească,  să-L facă roditor, capabil să ofere şi celorlalţi darul vieţii şi bucuriei izvorâte din lumina cunoaşterii lui Dumnezeu şi a credinţei în El. Pe iudeii care nu credeau în El,  Domnul îi va mustra: „Cuvântul Meu nu încape în voi” (Ioan 8,37), iar acelora care se arătau receptivi la chemarea Sa, le va spune adesea: „Dacă veţi rămâne în Cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei” (Ioan 8,31).

A primi Cuvântul şi a-l păstra, constituie una din trăsăturile distinctive, proprie ucenicilor lui Hristos şi a urmaşilor lor. Cel care a primit cuvântul şi urmează calea Bisericii, aceasta fiind şi calea vieţii, este un om care aduce rod binecuvântat de dreptate, un pom unde îşi găsesc odihna mângâietoare şi binecuvântată cei obosiţi de greutăţile călătoriei acestei vieţi. Domnul îi va ferici conform  spuselor Sale: „Fericiţi sunt cei ce  ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc pe El” (Luca 11,28). Prima treaptă de a urca spre împărăţia lui Dumnezeu este marcată de  primirea cuvântului lui Dumnezeu care este mângâietor şi dătător de viaţă. „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6,36). Cuvântul Mântuitorului Hristos pătruns în inima (viaţa) omului, integrează toate facultăţile şi capacităţile acestuia. Primirea lui nu implică doar un proces de ordin intelectual care să ofere prilej de  filosofare şi cugetare umană bazată pe argumente raţionale, îndoielnice, ci o adeziune totală la viaţa Bisericii, o prefacere adâncă, lăuntrică, care să reflecte un comportament de viaţă creştină plină de lumină şi bucurie. Asimilarea cuvântului credinţei este o condiţie esenţială pentru ca el să încolţească şi să aducă roadă.

Mântuitorul Iisus Hristos spune că dacă cineva aude cuvântul şi nu-l înţelege,  vine cel viclean (diavolul) şi îl răpeşte din inima sa, de aceea înţelegerea este neapărat necesară „luaţi seama deci cum auziţi” (Luca 8,18) iar altădată Domnul va spune iudeilor: „De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu” (Ioan 8,43).

Cuvântul chiar dacă este semănat, el trebuie primit, înţeles în adânca sa semnificaţie, căci altfel nu poate aduce roadă. Cel care este în legătură cu viaţa Bisericii, primeşte şi înţelege cuvântul, iar înţelegerea acestuia îl fac ucenic adevărat. Intervenţiile duşmănoase  ale diavolului tind să-l impiedice pe om de a deveni fiul împărăţiei lui Dumnezeu. Însă omul însuşi, datorită libertăţii cu care este înzestrat,  are tristul privilegiu de a putea înăbuşi creşterea seminţei în inima sa. Printre cauzele enumerate de Iisus Mântuitorul care contribuie la uscarea seminţei apare lipsa de credinţă, (rădăcină) semnul dezumanizării şi îndepărtării omului de starea lui firească. Numai acei care, după cuvântul Sfintei Evanghelii au inimă curată şi bună aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru multă şi statornică răbdare” (Luca 8,15).

Trebuie ca inima în care a fost semănat cuvântul să posede virtutea răbdării şi statorniciei în credinţă. Creşterea cuvântului în suflet merge simultan cu îndurarea încercărilor şi presupune renunţări neştiute şi neacceptate de ceilalţi, care fac posibilă deplina încorporare la împărăţie, căci aceasta este, în ultimă instanţă, rodirea menţionată de parabolă, prefacerea omului într-un  cetăţean şi casnic al noii împărăţii.

Această expresie de „rodire” constituie o temă ce revine des în învăţătura Mântuitorului Hristos, fiind caracteristică pentru Taina Sfintei Evanghelii. El va stărui adesea asupra obligaţiei de a rodi, rodirea fiind una din condiţiile esenţiale ale vieţii creştine lucrătoare. Împărăţia lui Dumnezeu este binecuvântare, abundenţă şi belşug, spre a intra în această realitate, ultimă a lumii, trebuie să rodeşti, să împlineşti fapta cea bună. În ultima cuvântare adresată Apostolilor Săi  înainte de pătimirea Sa, Domnul va reveni de mai multe ori asupra datoriei lor de a aduce roadă,  arătând însă că aceştia nu vor putea lucra decât rămânând în permanentă comuniune cu El: „Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el,  acesta aduce multă roadă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).

Aşa după cum darurile sunt felurite şi diferite, tot astfel capacitatea de rodire se va diferenţia de la om la om; de aceea, expresia plastică a Mântuitorului: „o sămânţă aduce roade o sută, alta şaizeci, iar alta treizeci”.

Această dimensiune a rodirii exprimă o profundă înţelegere a însuşirii proprii fiecărui suflet de a-şi asimila cuvântul şi de a-l face roditor după intensitatea credinţei lui.

Roadele ei au fost în mare parte dominate de egoism, egocentrism, iubire de sine pătimaşă, culminând cu roade ale ruşinii şi pierzării. De la distrugerea creaţiei lui Dumnezeu prin exploatare şi nepăsare, până la distrugerea propriei vieţi prin dezechilibre create artificial, modificări genetice, care au culminat cu programări şi hotărâri după interes şi profit a propriei vieţi, pe plan duhovnicesc se constată ariditate şi lipsă de roadă, indiferenţă  şi laşitate, pământul sufletului fiind plin de buruienile şi spinii care înăbuşă, distorsionează şi descumpănează omul modern, tributar propriului egoism şi incapacităţii de rodire spre fapta bună. Aici găsim răspunsul inegalităţilor, nedreptăţilor, lăcomiei şi lipsurilor în care ne aflăm toţi.

Pilda semănătorului spre a fi înţeleasă, trăită, are nevoie de un pământ sufletesc deschis şi capabil să o primească. Întru răbdarea credinţei vom aduce multă roadă dacă suntem şi dorim să aparţinem  lui Hristos Mântuitorul nostru, căci fără El nu putem face nimic” (Ioan 15,5).

Sursa: doxologia.ro