Pildă: ”Noi nu putem şti toate” (să luăm aminte și să nu cârtim niciodată în fața lui Dumnezeu)

148

Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:

– „La ce mai e bună şi ploaia aceasta, Doamne?” Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.

Negustorul rămase încremenit.

Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră.

Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.

După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:

– „Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.”

Şi de-atunci, negustorul acela nu mai cârtea niciodată.

Din Al. Lascarov-Moldovanu, Viata crestina în pilde, Editia II, Bucuresti