Oarba care vede

130

Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.

A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.

Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.

Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: – „Sărmana de tine!”

Ea însă, le-a răspuns:

-„Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!”

Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.

Din Al. Lascarov-Moldovanu, Viata crestina în pilde, Editia II, Bucuresti