O viaţă departe de Dumnezeu nu este viaţă.

87

Nu poate fi; e ca şi cum ai „trăi fără să trăieşti”, şi cel mai trist e că de multe ori nici nu-ţi dai seama. Din asta nu pot să-i condamn pe ceilalţi. Iar în ce mă priveşte, îmi cunosc slăbiciunile şi mă rog doar să nu-mi slăbească voinţa, ca să pot merge înainte.
La început mi se zicea că sunt nebună pentru că sufeream aiurea şi visam, în loc să-mi văd de treabă; acum, mi se zice că sunt aşa pentru că sâmbăta seara merg la vecernie, în loc să ies în oraş ori la petreceri. Interesant e însă că atunci când am ajuns anul acesta, chiar înainte de ziua mea, la părintele Arsenie Papacioc, am aflat că nici măcar nu am „înnebunit” încă de-ajuns…
Merg la biserică şi ca să mă împac cu mine însămi, să mă re-găsesc pe mine, aceea care eram după botez, în care Dumnezeu a pus unele daruri pe care le-am irosit în deşertăciuni şi patimi. Am înclinaţii şi trăsături de caracter pe care greu le mai disting, pentru că m-am lăsat prea lesne influenţată de tot ce am întâlnit în jurul meu. Ori ca să ştii ce trebuie să faci în viaţă, cred că vederea îţi trebuie mai întâi curăţită, ca să te poţi cunoaşte şi să te vezi aşa cum eşti; şi apoi să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, la Care toate sunt cu putinţă. Părintele Arsenie, când i-am spus ca nu ştiu ce să fac cu viaţa mea, mi-a răspuns apăsat: „Ba ştii!” şi mult m-am tot gândit ce-a vrut sa spună prin asta. Şi am început să cred că răspunsurile ar trebui să le căutăm nu în afara noastră, ci înăuntru, acolo unde ne agităm întruna şi ne tulburăm şi tocmai din acest motiv nu reuşim să le vedem şi să ne găsim locul şi liniştea.

Extras din revista „Cuvinte catre tineri” Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Manastirea Putna, 2009