”Nu ştii că trebuie să săruţi cruciuliţa pentru cel ce te necăjeşte?” (despre viclenia vrăjmaşului)

66

Spre zidire, o să-ţi mai povestesc o întâmpla­re din viaţa fiilor duhovniceşti, cum vrăjmaşul a aprins ura între două fete şi cum acestea l-au biruit începând să-şi sărute cruciuliţele de la gât. La început, fetele acestea, E. şi M., erau mari prietene – cum se zice, „la cataramă”. Însă vrăjma­şul cel şiret şi viclean invidia prietenia lor şi a început să le facă tulburare în suflete. Una îi zi­cea celeilalte:

– Eşti mândră!

Iar cealaltă îi răspundea:

– Iar tu eşti chiar mândria întruchipată!

Ei, şi de aici, se înţelege, au început să se duş­mănească. Lucrurile au luat-o ca roata la va­le. Totul a început să se arate într-o altă lumină. Au început să-şi răstălmăcească spusele. Fiecare dintre ele se gândea: „Uite cum poţi să te în­şeli în privinţa omului! Credeam că nu-i om mai bun decât ea pe lume!” Au început să se evite din răsputeri, pe cât se putea în condiţiile în care făceau ascultare împreună – şi iată că amândouă îmi scriu: „Părinte, ce să facem? Pierim! Despărţiţi-ne!” O întreb pe M.:

– Cruciuliţa o săruţi pentru E.?

-Nu.

– De ce? Nu ştii că trebuie să săruţi cruciuliţa pentru cel ce te necăjeşte?

– Iertaţi-mă, părinte, uit.

– Uite că puterea cea rea s-a şi folosit de ne­păsarea voastră, şi vă joacă aşa cum vrea. Să să­ruţi cruciuliţa pentru E. de cinci ori, dimineaţa şi seara, să te rogi şi să-i doreşti sincer mântuirea. E. va face la fel. Atunci îl veţi birui pe vrăjmaş şi veţi avea iarăşi pace şi dragoste.

Au început să se silească să sărute cruciuliţa! Să se roage una pentru alta, şi apoi M. mi-a povestit:

– Vedeam că E. plânge, şi mi se făcea atât de milă de ea! Mă gândeam: „Eu sunt cea care o chi­nuiesc. Sunt mai rea ca o fiară”, şi mă podideau şi pe mine lacrimile. Era de ajuns să mă uit la ea ca să încep să plâng, dar nu îndrăzneam să-i zic, căci mi-era ruşine. Mă gândeam că n-o să mă creadă, că o să zică: „Făţarnica!” Tăceam. A tre­cut o săptămână, pe urmă alta… Tăceam, uneori plângeam, mai ales în biserică, şi ne uitam pe furiş una la alta. Odată, i-am surprins privirea. În ea era atâta compasiune, atâta dragoste, încât nu m-am mai abţinut şi m-am aruncat la picioarele ei, plângând:

– Surioară, draga mea, iartă-mă, pentru Hris­tos! Te iubesc sincer, din toată inima… Ce s-a în­tâmplat cu mine nu înţeleg nici eu. Crede-mă că nu mint! Iar ea m-a înăbuşit cu îmbrăţişările, nu mai termina cu sărutările, şi pe urmă mi-a zis, cu privirea strălucitoare:

– Cred, surioară, cred! Pe urmă am şi plâns când am văzut cum te chinui din pricina mea…

După aceea au început să se iubească şi mai tare. Îţi făcea plăcere să le priveşti. Întotdeauna liniştite, energice, grijulii. Şi lucrul a început să le meargă din plin.

Vezi ce face Crucea de viaţă făcătoare a Dom­nului?! Îndată ce a venit pe lume, ca să zic aşa, mândria, au înăbuşit-o în faşă. S-au silit, s-au chinuit, în schimb acum le este amândorura bine. Iar dacă s-ar fi despărţit, păcatul ar fi conti­nuat să trăiască pe ascuns în ele şi le-ar fi chinuit din vreme în vreme. Ar fi rămas cu o părere proastă una despre alta şi ar fi adăugat un păcat nou la păcatele dinainte. Pe când acum s-au con­vins din proprie experienţă că dacă omul nu se luptă cu puterea cea rea, devine el însuşi rău. Iz­băveşte-ne, Doamne!

Schiigumenul Sava

Extras din ”Cum să biruim mândria”, traducerede Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2010, pag. 26-29

Sursa: ganduridinierusalim.com