Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui

42

Nimic nu provoacă atâta mulţumire şi atâta sănătate, ca atunci când cineva mănâncă şi bea după măsura adevăratei nevoi a trupului său, astfel încât să nu aibă o grutate mai mare decât cea normală. Şi pentru a te convinge, observă-i mai întâi pe cei care mănâncă cu măsură şi apoi pe cei care mănâncă exagerat. Trupurile primilor sunt de obicei puternice, sănătoase, cu organe care funcţionează armonios, pe când ale celorlalţi sunt molâi, greoiaie, anevoiase şi bolnăvicioase.

E acesta un lucru plăcut? Şi putem spune că cel ce-şi îmbuibează pântecele simte plăcere adevărată, îngurgitând mâncăruri multe şi variate? Dar când există plăcere adevărată? Când mai întâi există dorinţa şi apoi urmează satisfacerea ei. Dacă, însă, este urmărită o desfătare fără să existe dorinţă sau dincolo de hotarele dorinţei, atunci mulţumirea pricinuită de plăcere dispare.

Aşa cum o corabie, când este încărcată cu mai multe mărfuri decât poate rezista, se scufundă, la fel şi trupul nostru, atunci când primeşte mai multă hrană decât are nevoie, se scufundă în nenorocire. Corabia împovărată nu este ajutată nici de buna construcţie, nici de vremea favorabilă, nici de îndemânarea căpitanului, nici de mulţimea marinarilor. Şi celor ce se dedau desfătărilor materiale şi sunt lacomi la mâncare şi băutură, nu le sunt de folos sfaturile şi ameninţările, nici frica de moarte şi de iad. Ai zice că nu mănâncă pentru a trăi, ci trăiesc pentru a mânca. Aşadar, după ce-şi îmbuibează pântecele şi îşi îngraşă trupul, pleacă din viaţa aceasta, nereuşind altceva decât să-şi pregătească trupul pentru un ospăţ mai bogat al viermilor. Căci îngrăşarea, de vreme ce provoacă multe boli, duce deseori la o moarte timpurie. Am putea spune că mesele bogate sunt mai rele decât otrăvurile. Deoarece otrăvurile îi omoară iute şi fără dureri pe cei ce le iau, pe când mesele bogate dau naştere unei vieţi mai rele decât o mie de morţi, pentru că ele îl omoară lent pe om.

Nu spun să vă dedaţi nevoinţelor aspre, dacă nu vreţi. Dar să ne ferim de cele de prisos, să îndepărtăm ceea ce nu este absolut necesar. Adevărat, ce iertare vom primi, când alţii nu le au nici pe cele necesare, deşi sunt îndreptăţiţi să le aibă, iar noi ne bucurăm de mai mult decât ne este necesar.

Adevărat, nimic nu este mai îndrăgit de diavol ca îmbuibarea pântecelui cu multă mâncare şi băutură şi, în general, ca desfătările materiale, care-l preschimbă pe om în porc sau în ceva şi mai rău. Căci porcul, măgarul, câinele şi toate animalele necuvântătoare nu mănâncă şi nu beau niciodată mai mult decât au nevoie, iar omul cuvântător, cel cinstit cu chipul lui Dumnezeu, devine necuvântător, depăşind măsura. Tot el, desigur, dacă are animale, nu le sileşte niciodată să mănânce ori să bea mai mult decât vor. Şi dacă-l întrebi de ce, îţi va răspunde: „Ca să nu păţească vreun rău şi să sufere.“

Căci urmările îmbuibării pântecelui şi beţiei – mai ales ale beţiei – durează mult. Aşa cum, după ce trece febra, slăbiciunea rămâne, la fel şi după ce trece beţia, ameţeala rămâne atât în trup, cât şi în suflet.

Râurile înfuriate nu sapă şi nu distrug malurile lor aşa de uşor precum ne distruge sănătatea desfrâul şi desfătarea, îmbuibarea pântecelui şi beţia. Căci acestea fac trupul moale, slab, bolnăvicios, iar pe suflet îl fac trândav, laş, molâu.

Aşadar, nu este rău să mâncăm. Nicidecum. Îmbuibarea este rea. Nu este, de asemenea, rău să bem vin. Vinul fără măsură, care duce la beţie, este rău. Domnul ne-a dat trup material, care nu se poate întreţine altfel decât cu hrană. Dar când ne hrănim, trebuie s-o facem cu măsură, ca să rămânem sănătoşi şi ageri.

Prin urmare, să avem grijă să mâncăm şi să bem doar atât cât şi plăcere adevărată să simţim, şi trupul să ni-l hrănim, încât să fie în stare să împlinească poruncile lui Hristos. Astfel, cu harul Său, şi viaţa de aici o vom petrece bine, şi pe cea de dincolo o vom câştiga.

Sf. Ioan Gură de Aur – ”Problemele vieţii”, Ed. Egumenita