Moartea este triumfătoare în Iisus Hristos

96

Moartea este binefăcătoare. Multe sunt bunătățile ei. Este bucuria și libertatea, sfârșitul păcatului, pregătire pentru înviere, este o ocazie și un obiect de eroism sublim, este intrare în adevărata Patrie.

Moartea este eliberare de necazurile noastre, de rele noastre. Dar dacă, precum ne forțează experiența, noi admitem că viața este plină de nemulțumiri și de suferințe, de unde vine groaza noastră față de moarte? De unde vin lacrimile noastre, plânsurile noastre, lupta noastră împotriva morții celor ce ne părăsesc? Dacă noi credem cu adevărat în altă viață și că acea viață ar fi cea adevărată, cum îl vom mai convinge noi pe necredincios de realitatea credinței noastre? Și cum ne vom pune noi de acord cu credința noastră? Sau mai bine ne place să suferim totdeauna aici jos, sau mai bine să primim moartea ca o fericită eliberare; este evident sau una sau alta.

Moartea, în al doilea rând, este eliberare. Singurul om cu adevărat liber în lume este acela care trăiește pentru Dumnezeu și în Dumnezeu, scăpare de necazurile vieții, eliberare din sânul robiei pe care o suferă toți ceilalți.

Viața care în realitate nu este decât o lungă și continuă moarte, nu devine cu adevărat viață decât prin moartea care o eliberează. Atunci noi părăsim valea lacrmilor, pentru Patria fericirii. Noi lăsăm locul neliniștilor și a pericolelor pentru siguranța și pacea veșnică.

Un al treilea bine al morții este de neprețuit între toate: moartea este sfârșitul păcatului. Și această binefacere este multiplă. Moartea pentru păcătosul nepocăit, oprește cursul blestemat al păcatelor sale și micșorează pe atâta suma chinurilor sale. Pe toți ceilalți moarte îi eliberează de ocazii, de pericole, de înșelăciuni, de căderi și prin aceea pune comoara virtuții lor într-o siguranță veșnică.

În al patrulea rând să vedem cum în moarte ni se transformă în binefacere ceea ce nouă ni se părea de nesuportat și ca o lovitură. Nu este oare subită nesimțirea, tăcerea, inerția morții? Dar să ne gândim că somnul este lipsit de mișcare ca și moartea pentru suflet. Și apoi prin moarte sufletul este mai viu de mii de ori ca și cum era în viață. Dacă glasul este stins, buzele mute, gândește-te că acolo unde este el, sufletul are mai mult glas și mai mult cuvânt ca și cum el n-a avut niciodată pe pământ.

Să nu uităm să avem în vedere, în al cincilea rând, să nu uităm cea mai frumoasă binefacerea morții. Din tot eroismul nostru, moartea ni-l procură pe cel mai frumos. Căci se poate spune acum după literă, după carte, că de la Răstignire noi suntem cu adevărat chemați să murim în mod dumnezeiesc. Moartea devine un act sfânt; cea mai înaltă expresie acultului, ea este suma celor mai sublime virtuți. Prin ea noi îi dăn lui Dumnezeu într-o singură clipă, mai multă slavă decât i-am fi putut da de-a lungul întrgii noastre vieți cu ani plini de virtute. Priviți martirii, priviți sfinții.

Moartea este triumfătoare în Iisus Hristos. Eu vreau să vă arăt slava morții.  Dar slava ei supremă, frumusețea ei și prețul ei strălucit noi nu l-am descoperit încă. Moartea nu este slăvită decât de la Iisus Hristos și de către Iisus Hristos. Și nu numai că Iisus Hristos a făcut moartea slăvită, ci El a făcut slăvit chiar instrumentul acestei morți, crucea. Biruința crucii, biruința morții.

(Sf. Ioan Gură de Aur, din vol. Bogățiile oratorice, pp. 266-269)

Sursa: doxologia.ro