Mărturia unui fost penticostal

118

Ioan și Ioana sunt doi tineri căsătoriți care după multe căutări, întâlniri și lecturi au descoperit adevărul Ortodoxiei și s-au botezat în preajma Sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul a anului 2011 la Mănăstirea Putna. I-am rugat să ne împărtășească puțin din călătoria lor duhovnicească.

M-am născut într-o familie numeroasă de penticostali. Părinții mei sunt foarte râvnitori și de nezdruncinat în credința lor. Însă eu dintotdeauna am simțit că ceva nu este în regulă cu credința aceasta. Acest sentiment a evoluat până când în urmă cu doi ani s-a umplut paharul. Mă aflam la Viena și mi-am zis că nu mai calc în veci la ei. Am simțit așa, pur și simplu, o presiune încât am zis că dacă mai merg mă autodistrug. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că Dumnezeu a pregătit calea pentru ca eu și soția mea să ajungem la Ortodoxie.

Copilăria
Eu am fost făcut pionier la Putna când eram în clasa a doua. Apoi, ca să vedeți ce important este, după 1990 s-a introdus religia în școală. Și cum pe atunci nu aveam posibilități de a chiuli de la oră ca acum, chiar dacă nu eram obligați să rămânem la ora de religie ortodoxă – noi făceam sâmbătă religia noastră –, rămâneam de plictiseală. Pe atunci venea preotul la oră, câteodată însoțit și de preoteasă. Noi sectarii, deși eram în minoritate, râdeam de colegi: „Uite, mă, ce fraieri sunt ăștia…”, mai ales că noi eram mai buni la muzică. Dar, de exemplu, Sfinte Dumnezeule de acolo îl știu. Îmi dau seama că acele ore de religie au avut efectul lor asupra mea, efect care a rămas în timp.
Mama mea este din Bucovina. Am și un unchi care este mare pastor acolo. Mi-aduc aminte cum, copii fiind, mai mergeam în vizită pe la el pe acasă. Ei bine, eu am simțit de mic pe cel rău – pe diavol – în casa lui. Și frații mei, care au rămas penticostali, spuneau că l-au văzut acolo pe cel rău. Acum nu-mi dau seama cum l-or fi văzut ei, cert este că noi am simțit puteri malefice în acea casă.

Stăruința
În credința penticostală, de îndată ce te-ai maturizat în credință – părinții decid acest moment – trebuie să „stărui” ca să primești Duhul Sfânt (cf. Lc. 11, 9-13). „Primirea Duhului Sfânt” este echivalentă la ei cu primirea „darului vorbirii în limbi” – glosolalia. Aceasta se întâmplă în grupuri speciale, numite stăruințe – întâlniri de stăruință pentru primirea Duhului Sfânt, care se țin în special iarna, la care sunt prezenți tinerii care „stăruie” și persoane „experimentate”, care au primit deja „darul” și care îi ajută pe începători să-l primească la rândul lor.
Eu m-am dus obligat fiind de părinți. Când am mers pentru prima dată la stăruință, aveam 16-17 ani, am venit acasă după jumătate de oră. N-am reușit să stau. Era ceva de speriat. Ei spun că acolo nu trebuie să vină un om din „lume”, pentru că nu înțelege „lucrarea Duhului Sfânt”, că acolo sunt „taine”, este „mâncarea cea tare” care nu se potrivește pentru oricine (cf. 1 Cor. 3, 2; 14, 2).
Era o gălăgie… Fiecare urla, țipa… ! Acolo trebuie să te rogi, să strigi foarte tare – toți răgușesc după experiența asta –, să repeți anumite cuvinte încontinuu, pe care ți le șoptesc ei la ureche – de exemplu: „botez, botez, botez…” În acea gălăgie, în acea atmosferă, la un moment dat pare că se ajunge la rezultatul dorit, adică la glosolalie – care este de fapt o bolboroseală, o încurcătură de sunete, în care se repetă anumite silabe, pe care nici tu nu le înțelegi. Ei le numesc limbi îngerești, limbi pe care oamenii nu pot să le înțeleagă. Unii chiar cred cu sinceritate în fenomenul acesta.
Se întâmplă că unii mai și tremură în timpul ăsta, spun ei, din cauza „prezenței Duhului Sfânt”.
Mama m-a certat că de ce am plecat, că o fac de rușine: „Ce o să zică frații?” „Trebuie să stăruiești, să ai Duhul Sfânt!” „Ai rămas nebotezat, fără Duhul Sfânt? Nu ești mântuit!” Până la urmă am prins „șmecheria” și am zis și eu câteva cuvinte acolo, ca să scap de ei.

Nemulțumiri
Este o mare diversitate de practici și chiar de doctrină în cadrul cultului penticostal. Penticostalii mai spun: „Uite, ortodocșii vin la biserică și stau supărați. Noi aici ne bucurăm, avem bucurii duhovnicești, sărim în sus”. Dar la o adunare bate mai tare toba, la alta nu este voie să cânte toba, în schimb pastorul urlă mai tare pentru că zice că este în extaz, că vorbește în limbi; sunt adunări în care se cântă cu instrumente, unde se sare ca la concert, în ideea mai modernă de manifestare a bucuriei prezenței Duhului Sfânt. Penticostalii tradiționaliști, cum sunt cei din Bucovina, îi critică pe cei moderni pentru muzica pe care o folosesc și pentru atmosfera de concert din cadrul slujbelor. Iar cei moderni spun despre cei tradiționaliști că sunt înguști.
De multe ori se contrazic între ei, mai ales la orașe: Adunarea nr. 1 zice într-un fel, Adunarea nr. 2 altfel; unii spun că este bine așa, ceilalți că nu-i bine așa… Și atunci nu mai înțelegi nimic.
Pe mine cel mai mult m-a deranjat lipsa de dragoste de la ei, deși nu numai la ei este această lipsă. Însă în cadrul cultului penticostal ți se dă foarte mult în cap. Vedeți, Biserica Ortodoxă are dragoste, îți dă multe șanse. Ei nu au asta. Dacă ai greșit cu ceva sau nu ai primit „Duhul Sfânt” te duci direct în iad. Din adolescență începi să vezi că ceva nu e în regulă, că nu ne comportăm firesc. Se vede că suntem foarte încordați; pentru că ți se spune întruna: „Aia nu ai voie, cealaltă nu ai voie…” Și am crescut cu încordarea aceasta.
În general există multă nemulțumire printre credincioșii penticostali. Însă puțini sunt dispuși să facă pasul și să se desprindă. Majoritatea se complac.

Facultatea
Dumnezeu a rânduit ca eu să fac facultatea la Oradea. Am locuit acolo o perioadă de 8 ani, răstimp în care m-am împrietenit cu tot felul de oameni, printre care și ortodocși și catolici.
Dintre toți, pentru mine cel mai mult a contat întâlnirea cu un regizor, originar din Bucovina, ortodox, pictor de icoane. Era tăios, îți spunea verde-n față ce avea de spus. El tot mă făcea sectar, tot îmi zicea: ,,Măi, te autodistrugi!” Eu nu prea credeam și încercam să nu-l bag în seamă. În schimb era foarte generos, dădea și cămașa de pe el, dacă era nevoie. Ne invita la el pe toți colaboratorii, ne punea la masă, vorbeam. Cu felul lui de a fi mi-a stârnit oarecum dorința de a găsi frumusețea Ortodoxiei. Deja eram atras să citesc despre ea. La un moment dat mi-a zis: „Dacă vrei, poți să vii cu mine la biserică”. Și am fost o dată sau de două ori. Mi-a venit greu, nu-mi plăcea la început.
El era documentat. Și mai găsea despre penticostali, că nu știa înainte să ne întâlnească pe noi, și ne zicea: „Uite, măi, ce zice de penticostali, de baptiști, uite cine sunteți voi, uite cum ați apărut…”
Eu am studiat muzica și având și ceva talent, m-am ocupat de departamentul muzical din cadrul adunării. Am mai imprimat cântece și eram invitat să fac turnee. În felul acesta am ajuns să cunosc situația adunărilor din țară, cu multe lucruri ascunse la prima vedere. Însă faptul că depindeam material de ei m-a făcut să mă și desprind foarte greu, altfel cred că aș fi făcut-o mai demult.

Viena

Eu deja căutam de unul singur să citesc încet, încet despre Ortodoxie. Îi spuneam soției: „Eu nu m-aș mai duce la nici o biserică. Dacă vrei, eu m-aș duce mai degrabă la ortodocși.” Soția, mai ales, nu era obișnuită mai deloc. Eu deja mă obișnuisem un pic, spre mirarea prietenilor mei protestanți care mă știau mai modern, mai rocker, mai liber: „Cum poți tu să te conformezi acolo?”
La un moment dat, am avut posibilitatea să-mi iau un an concediu fără plată. Era în anul 2010. Și am decis să mergem la Viena, eu având și câțiva frați acolo. La Viena am avut timp mai mult ca să citim, să cugetăm, să căutăm.
Primele slujbe ortodoxe la care am mers regulat au fost la biserica rusă din Viena. Mă gândeam ce va spune soția. Ei însă i-a plăcut din prima. Ne-au impresionat muzica, seriozitatea, somptuozitatea slujbelor, cu toate că nu înțelegeam nici un cuvânt. Se slujea în rusă și puțin în germană. Însă nu era nevoie de cuvinte pentru a simți puterea care emana din rugăciuni și cântări.

Putna
La Viena am început să citim mai multe materiale despre Ortodoxie pe internet. Foarte mult ne-au ajutat cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc, apoi Filocalia, mărturiile altor convertiți, conferințele, filmele ortodoxe Țarul, Ostrov. Pe rând, unul din noi citea cu voce tare iar celălalt asculta.
Tot de pe internet am aflat ce trebuie să facem ca să devenim ortodocși. Am fost sfătuiți să ne botezăm la o mănăstire de călugări. Am scris la Putna, pentru că despre ea știam mai multe încă de copil, și părinții ne-au răspuns. Apoi la sfârșitul lui august 2011 am venit și toate au decurs de la sine: spovedania, nașii, botezul, cununia…

Spovedania a fost foarte interesantă pentru noi. Și la penticostali se mai practică mărturisirea, către pastor sau altă persoană mai cu experiență. Dar foarte rar. A fost cazul cu mine când nu primeam Duhul Sfânt la stăruință: „De-aia n-ai primit, că nu te-ai mărturisit. Ia să te mărturisești!” Problema este că nu este confidențial. Imediat află părinții. Și soția mea simțea din adolescență nevoia să se mărturisească. Ea tot timpul zicea că-i spune lui Dumnezeu, dar își dorea să-i spună și unui pământean mărturisirea.
Am simțit o ușurare, o eliberare. Eram încordați, împovărați, cu o presiune pe noi care a dispărut după ce ne-am spovedit. Apoi însăși viața noastră familială s-a îmbunătățit, s-au vindecat niște răni.
Simțim foarte multă binecuvântare. La început, de atâta bucurie și acea liniște căzusem într-o lene, parcă mă desfătam așa, prea tare, și mi-am zis: „Stai, măi, că de fapt trebuie să faci mai mult acum!” Ne-am întors acasă cu o mare bucurie, bucurie care nu se poate descrie în cuvinte. În plus s-a schimbat atitudinea noastră față de oameni, felul cum vedeam oamenii. Eram parcă normali acum.
Noi, când am venit la Biserica Ortodoxă ne-am simțit acasă, asta deși ne-am născut în familii de penticostali. Când mergeam acolo simțeam că nu aparțin acelei comunități, că n-am ce căuta acolo, simțeam că nu am legătură cu ei. Pe când aici, ne-am simțit acasă. Am găsit ce căutam. Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne păstreze setea aceasta.
Am luat de la Putna „ceva” ce nu putem defini. După aceea au mai venit luptele, dar acel „ceva” a rămas, și amintirea acelor momente nu ni se poate șterge. Când văd cât de mult pierd, de câte se lipsesc cei care nu vor să cunoască adevărul, ce putere au rugăciunile ortodoxe, ce mesaj, cât har, îmi vine în minte rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul: „Milostive Doamne, dăruiește tuturor popoarelor pământului să Te cunoască pe Tine, prin Duhul Tău Cel Sfânt.” Amin.

Ioan M.

Din revista „Cuvinte catre tineri” Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Manastirea Putna, 2012