Mâinele mamei

118

Pe prispa însorită a unei căsuţe, pierdută sub potopul de flori de glicină, şedea o tânără mamă, la măsuţa de lucru. Împletea de zor un şal pentru fetiţa care se juca alături de ea cu păpuşile.

De la o vreme, fetiţa se uita din ce în ce mai atentă la mâinile mamei sale. Ochişorii albaştri, care cuprindeau cu dragoste întreaga făptură a frumoasei mame, s-au umplut de nedumerire şi, nemaiputând răbda, fetiţa a izbucnit:

 

-Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale!

Lăsând lucrul deoparte, şi privind înlăcrimată chipul drăgălaş al fetiţei, mama cuprinde căpşorul bălai cu amândouă mâinile şi, sărutându-şi copila, îi spune:

-Da, copila mea, într-adevăr, sunt foarte urâte mâinile mele.

Ceva mai la o parte — martor tăcut la această întâmplare, tatăl îşi citea ziarul. A lăsat să treacă vreo câteva clipe, în timp ce fetiţa îşi reluase jocul, apoi chemând-o au plecat împreună în grădină.S-au oprit pe marginea unei brazde, la umbra îmbietoare a pomilor înfloriţi.

-Ţie îţi plac poveştile, Mărioară?, a întrebat-o el.

-Atât de mult că nu m-aş mai sătura ascultând, a răspuns fetiţa.

-Atunci, ascultă, că-ţi voi spune chiar acum una:

O mămică tânără şi frumoasă, cu mâini albe de domniţăavea un singur copil, o fetiţă, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Părinţii copilei nu erau bogaţi şi de aceea nu puteau ţine nici măcar o servitoare. În timp ce tatăl se ducea la lucru, mama făcea singură toate treburile gospodăriei. Copila creştea văzând cu ochii, sub privirile pline de dragoste ale lor. Într-o zi, mama a plecat la băcănia din apropiere ca să cumpere ceva. Fetiţa dormea liniştită în pătucul ei. O scânteie a sărit din sobă pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a întins cu repeziciune şi a cuprins toate lucrurile din cameră. Un fum negru şi des a umplut toată casa. La ţipetele sfâşietoare ale copilei, au sărit vecinii. Era prea târziu s-o mai poată scăpa. Flăcările cuprinseseră aproape totul şi limbi dogoritoare goneau pe cei care încercau a mai scăpa ceva. Mama, care tocmai se înapoia de la băcănie, îngrozită, și-a aruncat pachetele din braţe. Alergând disperată, fără a ţine seamă de pericol, s-a repezit prin mulţime spre camera copilei. Toţi au încercat s-o oprească, ştiind că nimic nu se mai poate face. Dar nu se găseau braţe puternice ca s-o ţină din drumul ei. Avea un singur gând: „să-şi scape copilul”. Înfruntând primejdia focului s-a repezit prin flăcări. A pătruns în odaie şidin doi paşi a fost la patul copilei. A cuprins-o în braţe şi cu mâinile ei a potolit flăcările ce cuprinseseră hainele fetiţei. Cu fetiţa strânsă la piept, făcăndu-i pavăză din braţele sale, a ieşit în curte. Înăbuşită de fum, fetiţa era mai mult moartă decât vie. Ajutoarele ce i s-au dat au readus-o la viaţă. Copila a scăpat, însă cu preţul rănirii mâinilor mamei sale. A stat multe luni în spital. La întoarcerea acasă, mâinile ei frumoase erau acum vinete şi zbârcite din cauza arsurilor.

Curgeau şiroaie lacrimile din frumoşii ochi ai copilei. Fără a scoate un cuvânt, s-a ridicat de lângă tatăl său. Apropiindu-se de mama, a îngenunchiat în faţa ei şi sărutându-i în lacrimi mâinile cele zbârcite, a zis suspinând:

-Măicuţă bună şi sfântă, mâinile tale sunt cele mai frumoase mâini din lume.

Extras din Flori în calea tineretului, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008