Istorioară despre credința lucrătoare

77

Acum, după ce-am vorbit de felul credinţelor: dreaptă şi lucrătoare, credinţa păgână, credinţa eretică, credinţa bigotă – adică bolnavă – şi la urmă despre credinţa fanatică, am să vă vorbesc despre dovada unei credinţe lucrătoare.

Era în Constantinopol un argintar care făcea ceasuri, inele, brăţări şi lucruri la sfânta biserică: potire, Evanghelii, discuri, vase pentru Sfânta Masă, orice. Şi era foarte credincios. El 115 avea o vorbă: „Mare-i Dumnezeu!” Dar femeia lui îl ocăra că prea des zicea aşa. El, la orice cuvânt zicea: „Mare-i Dumnezeu!” Unul dacă îi spunea ceva, el zicea: „Da măi creştine, că mare-i Dumnezeu!” Altul îi spunea că o să păţească ceva, el zicea: „Nu-i nimic, că mare-i Dumnezeu!” Unul îl lăuda, iar el zicea: „Mare-i Dumnezeu!”Altul îl ocăra, iar el zicea: „Nu-i nimic că mare-i Dumnezeu!” Atât de des zicea cuvântul acesta, încât toţi ziceau: „Hai la argintarul acela care zice că mare-i Dumnezeu”. Şi veneau foarte mulţi la el. „Frate, să-mi faci un inel”. „Fac, frate, că mare-i Dumnezeu!” „Îmi spoieşti un potir?” „Spoiesc, că mare-i Dumnezeu” „Ai să-mi îmbraci o Evanghelie?”, „Îmbrac, că mare-i Dumnezeu!”; „Îmi faci o brăţară?”, „Fac, frate, că mare-i Dumnezeu!” A auzit şi împăratul Leon cel înţelept – că era pe timpul lui – că este un argintar care la tot cuvântul zice: „Mare-i Dumnezeu”. Şi a zis: „Am să-l ispitesc eu, să vedem dacă zice din credinţă sau s-a obişnuit să zică aşa!” Împăratul s-a deghizat, s-a îmbrăcat civil şi s-a dus la acest argintar cu un inel foarte scump.

La inel avea o piatră, care se cheamă „piatra ostrelului”, cea mai scumpă piatră, care foarte greu se găseşte. Este un peştişor mititel care stă lipit pe fundul oceanului şi are un singur ochi în spate. Cât de greu se găseşte acest peştişor! Dar în el se găseşte această piatră numită „ostrel”. Cât îl caută scafandrii şi marinarii! „Măi, dacă găsim o piatră de ostrel, cumpărăm atâtea palate!” Atât este de scumpă. Ei, un împărat merita să aibă o piatră de ostrel. De unde o fi primit-o el moştenire! Şi piatra era mărişoară şi pusă la inel. Se duce împăratul deghizat la acest argintar: – Bună ziua, meştere! – Bună ziua, frate, că mare-i Dumnezeu! – Poţi să-mi repari un inel? – Repar, domnule, că mare-i Dumnezeu! Unde-i inelul? – Uite, este împachetat aici! – Pune-l acolo, domnule, pe raft, că mai sunt nişte inele! – Bagă de seamă, că inelul meu are o piatră scumpă! Dar împăratul luase piatra. – Lasă-l, domnule, că mare-i Dumnezeu! Pune-l în cutia aceea! Nici nu s-a uitat la el, că era foarte ocupat. – Măi, dar ia seama, să nu lipsească piatra mea! Am o piatră scumpă. Dar nu i-a spus ce fel de piatră are. – Frate, nu lipseşte, că mare-i Dumnezeu! – Când să vin? Când este gata inelul? – Să vii după opt zile! Că mai am de lucru nişte Sfinte Vase şi am să curăţ şi inelele acelea, că sunt mai multe adunate. – Dar atunci este gata? – Gata, domnule, că mare-i Dumnezeu! – Bună ziua! – Bună ziua, că mare-i Dumnezeu! Dar împăratul luase piatra de la inel şi, cum Constrantinopolul era pe malul mării, a aruncat piatra în mare. Ce-a zis: „O pierd! Dar să vedem, aceluia care zice că mare-i Dumnezeu, i-o scoate Dumnezeu din mare?” Şi a azvârlit-o în mare.

După opt zile vine la dânsul împăratul, tot deghizat. – Mă cunoşti, frate? – Te cunosc, domnule, că mare-i Dumnezeu! Mi-ai dat un inel la reparat. – Dar l-ai reparat? – Da! – Dar piatra o mai are? – Domnule, zice argintarul, eu am reparat inelul, dar n-am găsit piatră la el! 116 – Oho! Tu ştii cu cine vorbeşti? Eu sunt împăratul Leon! Şi-a dat la o parte hainele şi îi arată insignele împărăteşti. – Şi ce dacă esti împaratul? – Dacă nu-mi dai piatra, capul jos! – Nu-i nimica, măria ta, că mare-i Dumnezeu! – Nu că mare-i Dumnezeu! Ţi-arăt eu ţie cât este de mare! Dacă nu-mi pui piatra la inel în trei zile, te execut. – Măria ta, dacă mă laşi trei zile, mare-i Dumnezeu, cred că ţi-o pun! Dar de unde să pui tu o piartă ca aceea? Te văd eu! Uite, ai trei zile în care să pui înapoi piatra! Dar femeia a început a plânge: – Vai de mine, ai pierdut piatra de la inelul împăratului! – Măi, femeie, taci din gură, că mare-i Dumnezeu! – Măi, omule, zice ea, păi împăratul peste trei zile îţi taie capul! Dar îmi va tăia şi mie capul şi la toţi! Auzi că a avut o piatră scumpă, de ostrel. – Femeie, taci din gură, că mare-i Dumnezeu! – Ia uite-l, măi, ce spune! Şi a început a-l ocărî, dar el avea credinţă în Dumnezeu. Femeia fiind amărâtă în ziua aceea, s-a dus şi ea la piaţă să cumpere nişte peşte şi se gândea: „Vai de mine. De-acum îi taie capul! Dacă a fost împăratul! Şi auzi ce piatră scumpă a avut?” Copiii tot la fel ziceau: – Vai de noi, tăticule! – Măi băieţi, mare-i Dumnezeu! Vedeţi-vă de treabă. Când vine femeia acasă – avea peşti mari, a cumpărat din piaţă – şi când junghie primul peşte, în stomacul lui găseşte o pietricică, dar ea nu cunoştea. Frumoasă, foarte tare strălucea. – Ia vezi, măi bărbate, ce-i asta? Când am tăiat peştele am găsit-o aici. Se uită el la ea. – Ei, femeie, asta-i piatra de la inelul împăratului! Ţi-am spus eu că mare-i Dumnezeu! – Ce vorbeşti? – Ia să ţi-o spăl eu acuma. Şi când o pus-o, s-a potrivit de minune. Ehei, lasă că i-o curăţ eu bine şi i-o pun! Taci din gură! Vezi că-i mare Dumnezeu? El ia inelul, îl curăţă bine, curăţă piatra şi i-o pune la loc. Împăratul vine la trei zile, de data asta îmbrăcat în uniformă. – Mă cunoşti? – Te cunosc, măria ta, că mare-i Dumnezeu! – Gata-i inelul? – Gata, măria ta, că mare-i Dumnezeu! – Piatra ai pus-o? – Am pus-o, măria ta, că mare-i Dumnezeu! – Te văd eu cât îi de mare! Adu inelul încoace! Vine împăratul şi când se uită la inel, se uită bine, îl întoarce pe toate feţele şi zice: – Măi omule, dacă piatra asta am scos-o eu de aici şi am aruncat-o în mare şi o văd aici înapoi, cu adevărat zic şi eu că mare-i Dumnezeu! Cum ai găsit-o? Cine ţi-a adus-o? Unde s-a putut găsi o piatră de asta, cât o împărăţie de scumpă? – Măria ta, mare-i Dumnezeu! Uite femeia a adus peşte de la piaţă şi a găsit-o în stomacul unui peşte.

Atunci împăratul a zis: – De azi înainte eşti sfetnicul meu şi te ţin lângă mine toată viaţa, că am cunoscut că tu nu zici „mare-i Dumnezeu” numai din gură. Tu, când zici cuvântul acesta, îl zici din adâncul inimii şi ai credinţă cu adevărat lucrătoare în Dumnezeu, credinţă statornică şi neclintită în puterea lui Dumnezeu. Tu ai o credinţă aşa de tare, încât la toate reuşeşti, că Dumnezeu este cu tine, că tu nu 117 zici cu limba, ci crezi din inimă. Eşti adevărat credincios. Din ziua aceea l-a luat sfetnic la palat. Şi aşa, pe acel argintar, cu credinţa lui că „mare-i Dumnezeu”, l-a făcut Dumnezeu mare pe pământ şi sigur că şi în cer, după moartea lui.

Din „Ne vorbește Părintele Cleopa Ilie”, Volumul 2, p. 71-72