„Icoana”

109

Într-o zi, casa unui credincios fu călcată de hoţi, dar, ciudat: hoţul nu luă nimic. Toată casa fusese răsturnată pe dos, – hoţul ar fi putut lua bani şi alte obiecte – şi cu toate acestea, nu luase nimic. Şi doar ar fi putut lucra în voie, întrucât nu era nimeni acasă.
Credinciosul îşi zise: „M-a păzit Dumnezeu” şi şi-a căutat de treabă.
După o bucată de vreme însă, el primi o scrisoare de la un străin, care zicea aşa:
„Eu sunt acela care am vrut să jefuiesc casa dumitale. Am căutat peste tot – am spart sertarele şi am răvăşit toată casa. Eram gata să iau cu mine lucruri şi bani, când am dat cu ochii de icoană. Atunci, s-a petrecut ceva cu mine. Mi-am adus aminte cum în copilărie mă ducea mama la icoană şi mă punea să mă închin. Şi n-am mai putut să fur. Am fugit ruşinat – şi de atunci, răscumpăr necontenit. Te rog şi pe domnia ta să mă ierţi.”
Credinciosul a zis nevestei sale:
– „Vezi ce putere au amintirile religioase din copilărie – şi ce tainică tărie poartă cu ele icoanele?!”
Şi amândoi au mulţumit lui Dumnezeu pentru toate.

Din Al. Lascarov-Moldovanu, Viata crestina în pilde, Editia II, Bucuresti