„E a mea, pot să fac – e obligată!”

107

Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viața de familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenția, delicatețea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relația: celălalt nu mai reprezintă „ceva” pentru tine…
Știți ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relației, care pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligație – și când am intrat în termenii aceștia, deja relația este puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești termeni ai obligativității și ai lucrului garantat, asigurat de semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relația. Mai este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! –, care ți se dăruiește dacă vrea.

În fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înțelegerii și conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituție, nimic, nici cea mai sfântă!

Nici Dumnezeu nu o constrânge!
Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranității după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu! Conștiința suveranității îi naște omului conștiința responsabilității: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6:12). Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.

Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucrurile acestea, instituțiile acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.

Nu ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcționeze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de educație.

Au fost epoci în care respectul dintre soți era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educație elementară vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare, această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerția aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ți se dă e al tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.

El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.
Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul (cf. 1 Corinteni 7:4). Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiința de sine asupra lucrurilor elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puțin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente, de violență… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul… Luăm în calcul acest duh al obligativității care ucide.

Din publicatia editata de Manastirea Putna, Cuvinte catre tineri, Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Manastirea Putna, 2014