Dumnezeu nu pedepseşte aşa cum am face-o noi, dacă am fi în locul Lui

124

Dacă omul are în sufletul său „binele“, de ce să se teamă de Dumnezeu? Să se teamă de Dumnezeu cel care păcătuieşte cu intenţie, cel care greşeşte ştiind că greşeşte şi nu se poate abţine la ispita diavolului. Mie nu mi-e frică de Dumnezeu. Mi-e frică de oameni, dintre care unii îţi bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte. Dumnezeu este Bun şi Mare. Te apără şi El cât poate. Nu te poate însă apăra de trimişii diavolului pe pământ, care te înjunghie fără nici o remuşcare. Dacă pe ei nu-i pedepseşte de 2.000 de ani, de ce m-ar pedepsi pe mine Dumnezeu? Cu diavolul risc să am probleme, diavolul coborât printre noi. Chiar Pitagora ne-a spus acum 2.500 de ani: „Nu te teme de zei, teme-te de oameni“. Şi bine a zis.

***

Omule drag,

Mult adevăr este în ceea ce spui, dar încă şi multă confuzie şi neştiinţă.

În primul rând, este adevărat că tu şi toţi cei care au „binele“ în suflet nu aveţi de ce să vă temeţi de Dumnezeu ca de oamenii care-ţi „bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte“. Frica de Dumnezeu înseamnă cu totul şi cu totul altceva. Ea este începutul înţelepciunii şi aceasta se dobândeşte ca dar de la Dumnezeu dacă o cerem şi facem cele de cuviinţă ca s-o păstrăm şi s-o cultivăm.

Apoi, este adevărat că Dumnezeu nu pedepseşte aşa cum am face-o noi, dacă am fi în locul Lui. Şi este la fel de adevărat că acest lucru dă mult curaj celor care au „răul“ în inima lor şi, de multe ori, îi aruncă în deznădejde pe cei care aleg să facă „binele“. Şi acest lucru ar trebui să ne dea de gândit cu privire la sensul vieţii noastre pe pământ. Că doar Dumnezeu nu ne-a adus la existenţă, deşi ştia că vom cădea în neascultare, ca să ne pedepsească sau să ne lase să ne „facem de cap“ fără să ne pedepsească! Nu la pedeapsă s-a gândit şi se gândeşte Dumnezeu, ci la noi, la noi, toţi oamenii şi la fiecare în parte, şi la bucuria noastră de a fi cu El şi ca El.

El a făcut şi face mereu, şi mereu totul ca fiecare dintre noi să-L primească pe Fiul Său făcut Om şi pe Duhul Său cel Sfânt dăruit nouă în Biserică, şi aşa să primim puterea să ne facem, şi noi, fii în Fiul. Restul e ceea ce face omul care se leapădă, sau se îndepărtează, de Dumnezeu, momit de diavolul vrăjmaş, şi duce la durere şi scrâşnire a dinţilor.

Când descoperim asta, nu mai pierdem vremea temându-ne de oamenii care ne pot înjunghia, pentru că El e cu noi şi ne păzeşte sau îndură cu noi cele pe care le pătimim, şi prezenţa Lui simţită e mai dulce decât viaţa şi plăcerile ei trecătoare. Cu El, ce numeam înainte moarte nu e moarte, ci trecere la viaţa mai adevărată, pentru a aştepta împreună cu El şi cu sfinţii Lui învierea de obşte la Viaţa cea fără de sfârşit în bucuria şi desfătarea pentru care am fost creaţi de Dumnezeu.

Abia când ajunge omul să „guste şi să vadă că bun este Dumnezeu“ va descoperi ce este frica de Dumnezeu şi va învăţa înţelepciunea, care pentru înţelepciunea lumii acesteia este nebunie.

Până atunci, om drag, bine faci că te temi de vrăjmaşul diavol şi bine vei face dacă nu vei lupta de unul singur cu el, ci împreună cu Dumnezeu, şi cu sfinţii Lui, şi după rânduiala de două mii de ani a Sfintei Sale Biserici. Iată, Sfântul şi Marele Post te face ostaş de veghe la propria ta fericire de acum şi din veci. Învaţă să urăşti păcatul şi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, aşa cum ne porunceşte El, refuzând să confunzi diavolul cu vreun om, oricât de „rău“ ar fi. Învaţă să urăşti păcatul şi să-i iubeşti pe păcătoşi, şi Domnul te va învăţa frica cea bună. Această frică e frica de a-L întrista pe Dumnezeu, frica de a nu-L cunoaşte aşa cum ni se descoperă El în Biserică, frica de a nu auzi de la El în ceasul Judecăţii: „pe tine nu te cunosc“!

Domnul să ne ajute, şi pe noi, şi toţi oamenii, să ne pregătim cu responsabilitate pentru ceasul acela şi, cu mila Lui, să intrăm în bucuria cea veşnică.

Cu dragoste în Domnul,

Maica Siluana

Sursa: Ziarul Lumina