Dumnezeu ne-a adus de la neființă în ființă, dar ca să ne mântuiască nu poate fără noi

148

N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orându-im viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească fără de sfârşit şi începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. Trebuie să ştim toţi supuşii împărăţiei că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumne-zeu, pe El îl moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pământească, dar ne-muritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate tară noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-l cunoaştem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte. O cunoş-tinţă sigură despre acestea – iar credinţa ajută şi duce la această sigu-ranţă – înclină inima, sau dragostea, ca să împlinim cu toată voia po-runca cea mare a iubirii, în care se rezumă toată strădania lui Dumne-zeu. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu, din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.

La această trăire a vieţii veşnice, cu începere de aici, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată câte-va dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;

2. Chemarea din afară a cuvântului;

3. Chemarea prin necazurile vieţii;

4. Chemarea prin necazurile morţii;

5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist;

7. Chemarea la Judecată.

Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Deva, Edit. Episcopia Aradului, 2006, p. 86-87