„Doi vecini”

106

Erau odată doi vecini: unul rău, care umbla în căile diavolului, şi celălalt era bun, umblând în cele ale lui Dumnezeu.

Într-o zi vecinul rău, ca să-şi bată joc, umplu un coş cu tot felul de murdării şi-l aruncă în curtea celuilalt, zicând:

– „Iaca, să aibă ce mânca!”

Vecinul, văzând aceasta, s-a dus în târg, a luat un coş nou şi venind acasă, l-a umplut cu cele mai frumoase poame din grădina sa.

Pe urmă, a chemat la gard pe copilul vecinului şi i-a zis aşa:

– „Dă acest coş tatălui tău şi spune-i că fiecare dă ce poate şi ce are.”

Tatăl, care ispitea în dosul uşii, văzu fapta vecinului şi-i auzi vorbele. Fu cuprins de-o grea ruşinare şi, simţind îndemnul lui Dumnezeu, veni la gard şi, întinzând mâna vecinului, îi zise:

– „Tu, prietene, eşti mai bun ca mine… Iartă-mă, şi să fim prieteni buni.”

Şi de-atunci, aşa au fost.

Din Al. Lascarov-Moldovanu, Viata crestina în pilde, Editia II, Bucuresti