Cum vine vindecarea in sufletul tau

110

Așadar, nu poți s-o vindeci (suferința) și nu poți s-o percepi ca și cum nu există. Ea mocnește în tine, dar poți s-o depășești, nu să o lași și să pleci, pentru că oriunde vei merge ea va veni cu tine, ci să o socotești că Dumnezeu o îngăduie, o rânduiește, și cunoaște pentru ce acea durere există. Pentru că este Atotînțelept, Atotbun, Iubitor de oameni și Iubire deplină.

Nu greșește, și-l înconjoară pe om cu o asemenea iubire, pe care acela nici nu poate s-o bănuiască. O astfel de iubire are Dumnezeu pentru făptura Sa.

 

În acel ceas, dacă poți să crezi astfel și să te lași pe seama harului lui Dumnezeu, a iubirii și a proniei Lui, dacă te predai în întregime tainei dumnezeiești, chiar dacă durerea și starea în care te afli te silesc să te împotmolești, atunci apare asemenea vindecare în suflet, ca și cum nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Simți în suflet un asemenea bine, o asemenea cunoaștere a lui Dumnezeu, a proniei, a iubirii Lui – cunoaștere în sensul de experiență – pe care nu le-ai fi cunoscut altfel.

Numai atunci când Dumnezeu îngăduie suferința vine și acest fel de binefacere. Vezi binele, te încredințezi de el și vei spune:

„Dumnezeul meu, lucru mai dureros n-am trăit în viața mea! Dumnezeul meu, să nu-l lași să se mai întâmple nimănui! Dar în nici un alt mod n-ar fi putut să apară binele înlăuntrul sufletului meu. Prin această smerenie, prin această pocăință, prin acest fel de a cădea și a mă închina, mi-a venit fericirea! Această comuniune și unire cu Tine nu s-ar fi întâmplat în alt mod!”

Și omul începe să „adulmece” înlăuntrul sufletului său mântuirea, dacă-mi îngăduiți să spun așa.

Toate cele despre care spunem teoretic că sunt mântuire, că Dumnezeu ne mântuiește începem să le vedem înaintând astfel. Omul „adulmecă” mântuirea cu toate că nu dorește suferința, asemenea Domnului Care a zis: „Părintele meu, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta”, este însă pregătit să continue: „Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.”

Dacă începem să vedem în acest fel de viața de fiecare zi, dacă percepem astfel tot ce ni se întâmplă, dacă tindem în acest mod să ne apropiem de Dumnezeu și să simțim că și El se apropie de noi, dacă apare o astfel de schimbare înlăuntrul nostru, înțelegem cu toții că avem de făcut o lucrare înălțătoare și însemnată.

Și prin acestea, puțin câte puțin, sufletul nostru se îndreaptă spre mântuire.

Să lăsăm în seama lui Dumnezeu cât va dura aceasta și greutățile prin care vom trece. S-o lăsăm în seama Lui, dar vă repet, cu siguranța, cu certitudinea că El ne duce la mântuire.

Să zicem precum profetul: „Grăiește Doamne, robul tău ascultă!”

Am putea adăuga și cuvintele Sfântului Augustin: „Dă-mi, Tu Cel ce poruncești și poruncește ceea ce voiești!” Desigur, poate că altfel înțelegea aceste cuvinte Sfântul Augustin, dar noi înlegem astfel:

„Ajută-mă, Dumnezeul meu, să depășesc această greutate care este cumplită. Să mă ajuți de fiecare dată s-o duc, adică să se întâmple ceea ce tu dorești, și de acum înainte să îndur toate câte vrei să mi se întâmple!”

Și, astfel, înaintăm spre mântuire.

„Dumnezeul meu, lucru mai dureros n-am trăit în viața mea! Dar, Dumnezeul meu, această smerenie, această căință, această dorință de a cădea și a mă închina înaintea Ta, această comuniune și această unire cu tine prin nimic altceva n-ar fi dobândit-o sufletul meu”.

Taina Suferinței – Arhim. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină – București 2007