Cu toții suntem plini de răni și suferim, zgomotos sau în tăcere!

50

Cu toții suntem plini de răni și suferim, zgomotos sau ăn tăcere. Părinții duhovnicești ne învață că sunt nenumărate răni provocate de necredință, de deznădejde, de neiubire, de abuzul de putere, de plăcere și de avere. Tămăduirea vine prin Mântuitorul Iisus Hristos, Cel mort și înviat, care a venit să ne vindece toate rănile, tămăduindu-le prin scump sângele Său.

Păcatul, sub diverse forme, este prezent într-o măsură mai mare sau mai mică, mai frecvent sau mai rar, în viața fiecăruia dintre noi de la Adam încoace. Păcatul ne leagă de întuneric și provoacă suferința în viața noastră. Cred că păcatul scurtcircuitează comunicarea noastră cu Dumnezeu. Pentru că îngroașă simțurile duhovnicești ar trebuie să ne doară sufletul atunci când păcătuim. Păcatul îndepărtează de la ținta Hristos și aduce întunericul înăuntrul firii umane, afectând capacitatea de a iubi, care este începutul și sfârșitul a tot lucrul cel bun. Păcatul „acoperă” o lipsă, o situație imediată, dar înăuntrul ființei noastre produce eșec. Păcatul „ne ajută” să înregistrăm eșec după eșec, amăgire după amăgire, înșelaciune după înșelaciune, apăsând la nivelul tuturor simțurilor și generând disfuncții în întreg mecanism al trupului și al sufletului.

Păcatul meu apasă atât asupra mea, a casei mele, a comunității în care viețuiesc, dar și a lumii întregi. Se poate vorbi de un flux și reflux al răului, după cum există un flux și reflux al binelui, vrednic de dorit. Spovedania, baia sufletului, este cheia ce descătușează lanțurile grele ale sufletului și descoperă fereastra inimii pentru a intra razele luminii lui Hristos. Asfixiat sub povara și negura păcatului, omul adună zgură după zgură, ajungând să se lase modelat ontologic de păcat care din nefericire, uneori este socotit firescul lucrurilor în societatea contemporană unde noțiunea de păcat a fost emancipată.

Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține cuvinte, multă iubire…, Iași, Edit. Pim, 2013, p. 124-125