Copiii, oglinda părinților

92

Copiii sunt ceea ce au văzut la părinții lor, sunt un fel de oglindă a lor. Este adevărat că fiecare copil are de la Dumnezeu o zestre genetică, dar aceasta este o potențialitate pe care tu, ca părinte, ești chemat să o modelezi.
Conflictul între generații vine tocmai din refuzul de a-ți accepta chipul pe care îl vezi în oglindă. Ca părinte, refuz să accept că modul în care se comportă copilul meu mi se datorează și mie, felului în care l-am educat, a ceea ce am făcut sau n-am făcut. De cealaltă parte, fiecare generație repetă refrenul: părinții sunt perimați, idealizează lucruri care s-au întâmplat în vremea lor. Această respingere face parte și din spiritul vârstei, și din duhul vremii.
Pentru a răspunde eficient, părinții trebuie în primul rând să se roage. Unde merg, ce fac, ce văd, ce ascultă copiii – toate se înlănțuie, toate au o influență și le putem controla mai mult sau mai puțin. Când întâlnim lucruri care ne depășesc posibilitatea de influență, nu ne rămâne decât să cădem în genunchi și să-L rugăm pe Dumnezeu să Se milostivească.
În fața copiilor putem ceda uneori, pedagogic. Soția mea are mai mult tact și reușește să aplaneze unele situații mai ușor, găsește soluții mai bune și îmbină cedările cu mâna de fier. La vârsta critică a copiilor, de multe ori aparenta cedare înseamnă un câștig pe termen lung. Dar nu în lucruri esențiale, nu în lucruri care ar vătăma.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am scos de vreo cinci ani televizorul din casă. Senzația copiilor că vor fi marginalizați, că nu sunt la curent cu ceea ce ar fi la televizor este falsă. Este atât de mare oferta de la televizor încât, dintr-o clasă de 25 de copii, fiecare poate să se uite la un alt program, iar faptul că nu te-ai uitat nu se observă. Pentru băieți este mai acut, pentru că ei comentează meciurile de fotbal. Le-am dat voie să le asculte la radio și să facă un exercițiu de imaginație, căci comentatorul descrie totul cu lux de amănunte, și astfel pot comenta apoi cu prietenii. Lucrurile acestea nu sunt folositoare, dar nu sunt nici nocive dacă nu depășesc o anumită limită. Va rândui Dumnezeu să le treacă curiozitățile acestea benigne.
Fiecare părinte are metoda lui de a-și apropia copiii. Cred că un părinte bun trebuie să aibă dragoste părintească cu toată deschiderea, să fie sincer, să fie constant în atitudine și să nu fie mincinos: dacă zice da, e da, dacă nu, e nu. Mila să se împletească cu dreptatea și să fie covârșită de dragoste, dragoste care să vrea binele copilului. Ar trebui să Îi cerem lui Dumnezeu înțelepciune, să îi lăsăm să ia de aici și de dincolo câte un pic și să îi păzim de lucrurile rele petrecând mult timp cu ei, vorbindu-le. Soția mea face cercuri de discuție în fiecare seară cu fetele, stă de vorbă cu ele câte un ceas și două.
Sprijinul duhovnicului este vital. După Dumnezeu vine duhovnicul. Dacă nu ar fi rugăciunile lui, știute și neștiute, și asistența lui săptămânală, ar fi mult mai greu. Uneori numai o privire sau o tăcere de-a duhovnicului este de mare folos.

Din revista „Cuvinte catre tineri” Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Manastirea Putna, 2012