Ce sunt plăcerile? Care sunt nevinovate şi care vinovate?

161

Plăcerile sunt cele care „fac plăcută” şi îndulcesc viaţa noastră. Ele sunt îndoite, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Aşa cum suntem trup şi suflet şi fiecare are simţurile şi părţile sale, tot aşa şi plăcerile aparţin ambelor părţi. Există plăceri trupeşti, care se fac simţite prin mădularele trupului; există şi duhovniceşti, care aparţin lumii noastre sufleteşti şi duhovniceşti.

Plăcerile se ivesc, de cele mai multe ori, din activitatea noastră şi mângâie sau dezamăgesc potrivit cu lucrarea noastră dreaptă sau greşită. Dacă programul şi scopul acţiunilor noastre este „după Dumnezeu” şi în acord cu voia Lui, simţirile şi plăcerile, care apar, sunt plăcute şi îndulcesc sufletul. Dacă însă înclinaţiile şi lucrările noastre sunt iraţionale şi pătimaşe, atunci simţim dezgust şi repulsie.

Însă plăcerile, care fascinează şi seduc mai mult, au legătură cu ipostasul nostru biologic şi se află în mădularele trupeşti şi în simţuri. Pe primul loc sunt gustul, pipăitul şi mirosul. Simţămintele de îndulcire, care sunt provocate atunci când venim în atingere cu materiile şi cu lucrurile, se numesc plăceri.

Aici este nevoie de discernământul dreptei măsuri pentru ca să fie îndepărtată reaua întrebuinţare a lucrurilor. Ipostasul nostru biologic este elementul necesar al vieţii, a cărui parte cea mai mare se află în cele trei simţuri şi în acestea lucrează satisfacerea şi plăcerea.

Dacă omul îşi aminteşte de menirea sa – şi de faptul că mănâncă pentru ca să trăiască –, atunci controlează plăcerile, care apar din legea „trebuinţei”. Dacă însă, vai!, trăieşte ca să mănânce şi să risipească – lucru care predomină în epoca noastră –, atunci tot locul este ocupat de elementul iraţional, pe care mă şi ruşinez să-l descriu.

Există însă şi plăcerile părţii morale şi simţuale, care au drept căpătâi instinctul de reproducere şi legătura trupească. Aici apare adevăratul labirint al pervertirii şi aici sunt nenumăratele biruinţe ale „balaurului adâncului”!

Legea şi raţiunea procreaţiei – ca necesitate fundamentală a prezentului nostru exil în lume – devine cea mai puternică atracţie a apropierii celor două sexe. Şi atunci începe pretextul foarte agresiv al plăcerii potrivnice legii dumnezeieşti, care zdrobeşte în adevăratul sens al cuvântului tineretul fără experienţă.

Am descris pe scurt pricinile plăcerilor. Rămâne acum înţelepciunea respingerii lor, pentru ca să nu jelim mai apoi nenumăratele stricăciuni datorate acceptării şi folosirii lor iraţionale. Acestea privesc plăcerile legate de spaţiul şi lumea noastră sensibilă.

Există însă şi plăceri duhovniceşti, care cu adevărat ne odihnesc şi ne întăresc. Plăcerile duhovniceşti sunt lucrările şi roadele harului dumnezeiesc, care mângâie şi odihnesc lumea noastră sufletească, luminează mintea, aduc pace în inimă, mângâie simţurile şi sporesc curajul şi nădejdea în vremea greutăţilor vieţii. Bucuria, pacea, răbdarea, îngăduinţa, și toate cele care sunt născute de dragoste şi împreună-pătimire, ce altceva sunt decât plăceri duhovni­ceşti? Toate roadele şi urmările jertfirii de sine, care este impusă de dragoste, reprezintă cea mai dulce plăcere duhovnicească, care provoacă cea mai mare fericire în viaţa noastră.

Există însă şi plăceri mai presus de fire, pe care, deşi aparţin lumii de dincolo, ni le dăruieşte dumnezeiasca milostivire din această viaţă, ca pregustare a fericirii ce ne aşteaptă. Aceste plăceri, ca unele ce mint mai presus de fire, nu pot fi controlate, nici programate de noi în această lume, ci sunt hărăzite de atotiubirea dumnezeiască celor ce se nevoiesc în chip drept, pentru întărire şi mângâiere. Câteva dintre acestea sunt pacea gândurilor, slobozenia din lupta cu patimile, deplina mortificare în ceea ce priveşte lucrurile şi sensurile acestei lumi, dar şi însuflarea harului în cei ce au izbutit curăţia inimii. Aceştia „pătimesc cele dumnezeieşti” şi ies din spaţiul, din modul de a fi şi din simţirea lumii. Aceştia sunt cei către care mărturiseşte Domnul „că li se va arăta lor şi împreună cu Tatăl Său vor face lăcaş în ei”. Cei ce voiesc să se desfăteze de aceste daruri şi harisme mai presus de fire să se îngrijească să ţină poruncile şi Domnul „credincios este în toate cuvintele Sale”.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia