Ce ne puteți spune despre problema sinuciderii?

54

Unul din două lucruri trebuie să se întâmple: unu  –  trebuie să fi pătruns în acel individ satana, sau doi  – omul acela a înnebunit. Nu poate fi normală o persoană ca aceasta. Gestul lui arată că el nu crede că viața continuă și după moartea trupului.

Aici, în sat, era un copilaș, un tânăr ciobănaș. A venit aici la noi, ne-a adus lapte, brânză, iar peste vară s-a sinucis. Mereu, mereu, se arăta în vis la propria lui mamă și nu putea să-i spună altceva decât: „Îmi pare rău, maică, de ce am făcut, îmi pare rău!” Îți dai seama ce se întâmplă cu sufletul acestuia?

Trebuie să fii conștient că prin sinucidere nu ai rezolvat deloc problema, ci existența ta continuă. Dar continuă într-o stare… Să te pună cineva pe foc 100 de ani, nu e suferința nici pe departe atât de grea ca suferința celui care s-a sinucis. Nici nu se concepe ca un om normal să se gândească la așa ceva. Mă rog, mai este și ignoranța, mai e și necredința din prostie. Este un moment de triumf al răului. L-a biruit pe om, pe bietul om. Vezi, de aceea Biserica Ortodoxă a oprit să se pomenească în Biserică sinucigașii.

Arhiepiscop Iustinian Chira, Trăiți frumos și-n bucurie, în vol. Crinii Țarinii II, Mănăstirea Putna, Edit. Nicodim Caligraful, 2014, p. 24-25