Avort? Nu, ci dragoste la prima vedere

49

Eram o copilă inocentă. Trăiam într-un sătuc frumos de munte și îmi plăcea foarte mult să învăț, iar visul meu era să plec mai departe la școală. După terminarea clasei a VIII-a, mi s-a îndeplinit visul și am intrat la un liceu din Suceava.

Când am plecat la școală, dorința mea era să învăț cât mai mult, ca mai apoi să ajung și eu cineva în viață, să pot să îmi câștig banii mei și să nu depind de nimeni. La școală plecasem împreună cu o fată de la mine din sat. Eram foarte bune prietene și am început să ieșim în oraș, să ne facem mai mulți prieteni, că așa era moda. După un an, am început să ne facem câte un prieten, deoarece așa am crezut că e bine, copiind modelul fetelor de vârsta noastră. Încet-încet, am renunțat la dorința de a învăța mult. Am pus cartea pe locul doi. Eram foarte naive și credeam că nu se poate întâmpla nimic. Aveam foarte multă încredere în oameni…

La un moment dat, am întâlnit un băiat care mi-a plăcut foarte mult și de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Eram prin clasa a XI-a. Am început o relație cu el. Am terminat liceul și am hotărât să ne mutăm împreună și să începem o viață nouă. N-a trecut mult timp și au început să apară probleme cu banii, cu plătitul chiriei, banii pentru mâncare și multe altele, deoarece prietenul meu avea probleme cu jocurile de noroc și a început să cheltuiască economiile. Ba, mai mult, a început să amaneteze lucruri din casă. Până să ne mutăm împreună nu am știut de așa ceva. Așa au început certurile și să se destrame relația noastră. Am încercat să remediez situația, dar nu am reușit și am decis să mă despart de el.

La o lună după despărțire, am aflat că sunt însărcinată. În momentele acelea nu știam ce să fac, cum să mă comport și dacă să păstrez sau nu sarcina. Părinții mei îmi erau aproape și erau singurii care m-au susținut și aveau și rolul de prieteni, deoarece în momentele cele mai grele am rămas fără prietenii pe care îi aveam. Atunci mi-am dat seama că în afară de familie nu există prieteni.

Am decis să îi spun fostului iubit că sunt însărcinată și vom avea un copil, iar răspunsul lui a fost să fac ce știu eu mai bine, eventual să avortez. Mama lui mi-a zis că băiatul ei nu este pregătit pentru așa ceva, că eu sunt de vină și că trebuia să am grijă. Am rămas fără cuvinte și de atunci am zis că cel mai bine pentru mine și pentru copilul din pântecele meu este să rup orice relație cu ei.

Pentru mine au urmat zile negre și nopți albe. Mă gândeam dacă o să pot iubi copilul, dacă o să fiu o mamă bună, cum o să mă descurc cu bebelușul… Cel mai greu mi-era de gura lumii. Am ajuns să nu pot ieși din casă, nici măcar la biserică, deoarece îmi era foarte rușine.

Au trecut și zilele astea și, după ce am născut, am primit multe răspunsuri la întrebările mele. Când am primit copilul pentru prima dată în brațe, eram cea mai fericită și am zis că asta înseamnă dragostea la prima vedere. Am zis că s-a sfârșit suferința mea. Aveam un suflețel pe care îl iubeam foarte mult, chiar dacă nu știam prea multe despre modul în care se îngrijește un bebeluș.

Încerc să îl îngrijesc cum știu eu mai bine și încerc să fiu cea mai bună mămică. Dragostea pentru el m-a ajutat să trec peste toate greutățile. Acum are doi anișori și este minunea mea. Nu știu cum să-I mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru copilașul pe care mi l-a dat. Îmi este rușine de gândurile negre pe care le aveam și sunt recunoscătoare părinților mei că m-au susținut și astfel n-am făcut o greșeală pe care cu siguranță o plăteam toată viața cu suferință și regrete.

Cred și susțin că, pentru orice mamă, copilașul ei este o comoară și cea mai mare bogăție!

Diana B., 21 ani, Suceava
www.femeifericite.com