Adevărata smerenie nu este înjosire

240

Unii confundă smerenia cu retractilitatea. Nu aceasta-i smerenia. Cehov spunea: „Numai în faţa lui Dumnezeu să te smereşti, nu în faţa ta însuţi şi în faţa celor cu care convieţuieşti”. Smerenia nu trebuie să aibă aerul unei înjosiri. Umilinţa în faţa lui Dumnezeu este un lucru extraordinar, dar nu şi în faţa ta şi a semenilor tăi.

Ştim că părintele Cleopa zicea adesea „sunt un putregai” dar el în faţa lui Dumnezeu zicea acest lucru!Să nu spui niciodată „sunt un putregai” decat în faţa lui Dumnezeu. În faţa ta însuţi spui „sunt o putere!” De ce? Pentru că te interesezi de destin, de mântuire. S-a constatat că în măsura în care te preocupi de soarta ta, de îmbunătăţirea ei, aduni putere. Este şi o primejdie şi un avantaj. Avantajul – scapi de îmbolnăviri. Dezavantajul – că aduni putere. E un mare dezavantaj să aduni putere, în primul rând pentru că devii mai primejdios pentru semenii tăi. Un om care adună putere dacă este vorbit de rău de semenul său, produce boală în acesta, lată dezavantajul… Poţi să ajungi şi aici!

 Corectaţi-vă deci atitudinea şi înţelegeţi adevărata smerenie. Adevărata smerenie este să ştii că eşti micuţ în faţa lui Dumnezeu şi în faţa eternităţii, dar, în acelaşi timp, să ştii că eşti o putere în timpul ce ţi s-a dat şi prin ajutorul pe care îl poţi da. Smerenie mai înseamnă să nu-l vexezi pe semenul tău; să renunţi la orgoliu. Să descoperi sensul slujirii semenului, la început prin empatizare. Timiditatea, culpabilizarea, sugestionabilitatea – toate, aducătoare de rele — vor diminua prin grijă faţă de semen şi prin încrederea în sine. Încrederea diminuează culpa. Să nu spui: „Nu merit să trăiesc…”. A, dacă spui: „Nu merit să trăiesc mărunt…”, asta este altceva. O asemenea afirmaţie poate să-ţi dea chiar un elan. Merităm să facem umbră pământului, pentru că facem parte din planul lui Dumnezeu. „Nu merit să trăiesc mărunt!” – asta poţi s-o spui, dar nu ca o autoexcludere, ci ca o excludere a mărunţişului din viaţa ta. Astfel se va micşora autoculpabilizarea, şi prin aceasta vei deveni mai puţin sugestionabil, mai puţin vulnerabil.

Adaptare la real

Cunosc cazul unei fete ce avea un prieten pe care îl idealiza, un om cu reale calităţi. Relaţia durase mult, verificată în timp ca armonioasă şi bună. Ei bine,într-o zi fata descoperă că acel prieten o înşeală. A fost şocată, prăbuşită. Cum ar trebui privită din exterior această situaţie? Să ne pară rău că ea a descoperit faptul? Observaţi că deodată, dintr-un om „ideal”, individul a devenit rejectabil. Tânăra nu l-a mai putut suferi şi, în plus, a făcut o depresie psihică. Cum o putem ajuta? Ea deocamdată se află în stadiul când nu vrea să vadă pe nimeni, nu mănâncă, se închide în sine, tocmai a depăşit un episod suicidar. Va trebui să-i stimulăm adaptabilitatea; răul vine în primul rând din neadaptare. Un adaptat ştie că fiinţa umană are atâtea moduri de a se conduce, încât poate oferi oricând surprize; şi ştiind aceasta, posibilitatea de a fi luat prin surprindere scade. Râvnim la ideal, dar ne adaptăm la real Când suferi crunt şi când te crezi victimă, ca prim autodiagnostic şi prim-ajutor să-ţi spui ferm: „Sunt un neadaptat” Luare de cunoştinţă care trezeşte resursele adaptării… Tânăra în discuţie se vădeşte a fi o persoană care nu luptă. In cazuri din acestea se luptă. Pentru un partener lupţi – fie lupţi ca omul care vrea să îşi modifice partenerul, fie lupţi ca acele femei care nu sunt interesate să îşi modifice partenerul, ci numai să-l aibă. Ele nu îl vor numaidecât îmbunătăţit, ci îl vor al lor! Altele îl vor îmbunătăţit! Aceasta este cu putinţă.

Acum 3 ani, un cunoscut mi se plângea că are dificultăţi în relaţia cu partenera şi că are impresia că nu este plăcut, deşi el este o persoană arătoasă. In puţinele întrevederi pe care le-am avut, mi-am dat seama că dificultatea lui venea din neîncrederea în sine, subestimarea de sine. Intrebându-mă el de ce unii au succes, cum de reuşesc să producă un soi de fascinaţie asupra celor din jur, i-am spus că primul secret al fascinaţiei naturale este abstinenţa. El îndeplinea această condiţie, chiar dacă o avea dintr-o frustrare şi dintr-o neîndemânare totală de a stabili o relaţie. Deodată, a aflat că posedă un atu care să-l ajute la îmbunătăţirea relaţiilor sale.

Un alt exemplu… O femeie mai trupeşă, ca să slăbească, a început să ţină dietă severă, trăind doar cu apă. Ei bine, într-o zi a spus: „Mă îngraş din apă chioară!” Când spui: „mă îngraş din apă chioară”, deja ai introdus în subconştient un program de îngrăşare. De ce însă la alti nu „prinde” acest ”program”? Iată de ce: subconştientul primeşte selectiv programele. Persoana care spunea că se îngraşă cu apă chioară avea un complex de autoînvinovăţire, iar acest complex măreşte sugestibilitatea. Iată de ce autosugestia putea să treacă direct în subconştient, iar dacă trece în subconştient, ea devine act. Dacă şi-ar fi zis: „slăbesc mâncând trei pâini pe zi”, ar fi slăbit, pentru că, la cât de complexată era, subconştientul ar fi preluat lesne un asemenea program.

Sursa: Psihoterapie isihasta. Editura: Paralela 45. Anul de aparitie: 2010