„Acum, simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial”

104

Mergând la biserică, am înţeles şi că e nevoie de foarte puţin ca să te bucuri. Pentru că în zadar credeam că dacă voi ajunge să îmi îndeplinesc dorinţele, voi fi mai fericită. De multe ori am avut sentimentul unui gol sufletesc după ce trăiam cu mult entuziasm momente pe care le consideram „bucurii” ale vieţii, la fel cum după un spectacol de teatru se sting luminile, oamenii pleacă şi sala rămâne pustie. Dar bucuria pe care o simt când ies de la o slujbă, aici în oraş sau la mănăstire, chiar dacă a fost lungă ori am stat târziu noaptea şi sunt obosită, e altfel… ea nu trece, nu se pierde, îţi umple sufletul de linişte şi aşezare, ori îţi arde inima de dor către cele ale lui Dumnezeu pe care vrei să le cunoşti, care singure între toate sunt depline şi veşnice. Căci şi iubirea, şi toate, oricât de sincer am încerca noi să le trăim aici de unii singuri, sunt trecătoare şi imprevizibile. Pe când la Dumnezeu e un urcuş continuu şi o descoperire permanentă; te bucuri şi te minunezi, de fiecare dată parcă mai mult şi mai deplin.

 Acum, simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial. Şi nu e puţin lucru să simţi asta. Îmi lipsesc multe, evident, dar în ansamblu, viaţa mea are un sens. Şi ştiu că toate îşi au rostul lor, pe care îl voi înţelege la timpul potrivit.
Mergând la biserică, am învăţat că trebuie să trăiesc în prezent. Nu în viitor, în vise şi închipuiri; nici în trecut, în amintiri. Şi nu oricum, ci în fiecare clipă ca înaintea lui Dumnezeu. Timpul Lui pentru noi e clipa prezentului, de care trebuie să ne bucurăm şi să o trăim cu toată intensitatea şi fiinţa noastră. Nu ştiu cum, multe sunt cele pe care încă nu le înţeleg, dar intuiesc că trebuie să fie ceva extraordinar şi îmi doresc mult asta. Ştiu că e drum lung şi greu. De altfel, acum plâng mai des ca înainte şi parcă nimic nu-mi mai iese cum ar trebui; şi greşesc întruna şi cad în deznădejde. Paradoxal, însă, simt că fiecare zi e parcă cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
După furtună, vin iertarea şi bucuria mare de la Dumnezeu, şi atunci ştii că nimic altceva nu-ţi mai doreşti decât să nu-L mai superi. Pentru că Dumnezeu e dragoste, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, şi dacă nu putem să înţelegem pe deplin aceasta, cred că cel puţin putem să intuim: căci dacă noi, atât de mici, simţim câteodată că ne e plină inima de dragoste şi dă pe dinafară, oare cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi?
Anda A.